Canonul, resentimentul şi ipocrizia interdicţiilor

La început de an, dezbaterea publică românească pare decisă să confirme o veche neputinţă. Atunci când nu ştim, nu vrem şi cel mai des nu putem să educăm, legiferăm. Discuţiile recente despre combaterea extremismului, antisemitismului şi glorificării fascismului nu fac decât să reactiveze această confuzie structurală. Problema nu este intenţia declarată a aşa-numitei legi Vexler, ci transferul unei responsabilităţi culturale şi pedagogice către instrumente juridice care nu au fost gândite pentru a produce înţelegere.

Problema reală nu este ignoranţa, ci educaţia de suprafaţă, acea formă de învăţare superficială şi fragmentară, bazată pe acumulare rapidă de informaţii, dar lipsită de sedimentare critică, care produce certitudine fără înţelegere şi reacţie fără reflecţie. În acest cadru, platformele digitale nu funcţionează doar ca surse de informare, ci ca modele cognitive care reduc realitatea la secvenţe scurte, emoţionale, lipsite de context şi de contradicţie, favorizând exact tipul de raport instrumental cu cultura pe care extremismul îl exploatează cel mai eficient.

Extremismul contemporan nu se reproduce prin lectură critică şi nici prin frecventarea bibliotecilor, ci se răspândeşte prin mitologizare, simplificare şi consum nefiltrat de simboluri. Radicalizarea nu apare din texte citite cu atenţie, ci din fragmente scoase din context, din naraţiuni scurte, emoţionale şi necontrazise. În acest cadru, ideea că deriva autoritară poate fi combătută prin interdicţii simbolice este potenţial contraproductivă. Interdicţia nu educă, ci, în cel mai bun caz, mută problema, iar în cel mai rău, o amplifică.

Mai grav, extremismul actual nu respinge cultura, ci o confiscă. Autori, opere şi simboluri sunt extrase din contexte istorice şi intelectuale complexe şi transformate în dovezi de legitimitate ideologică. Astăzi, spre deosebire de Blut und Boden nazist sau de proletcultism, canonul nu mai este distrus, ci instrumentalizat. Cultura încetează să mai fie spaţiu de reflecţie şi devine rezervor de autoritate simbolică. Or, o reacţie exclusiv penală ratează tocmai acest mecanism. Ea sancţionează obiectul instrumentalizat, nu procesul de instrumentalizare.

Există autori care ilustrează perfect această dificultate nu pentru că ar fi marginali, ci pentru că sunt talentaţi. Nu ideile brute sunt periculoase, ci forţa stilistică ce le face memorabile şi seducătoare. Dar talentul nu absolvă, ci dimpotrivă, amplifică efectul nociv atunci când este consumat necritic. Problema nu apare la cititorii formaţi, ci la cei nepregătiţi, pentru care valoarea estetică este confundată cu validitatea morală.

De la Mishima la Celine sau de la Eminescu la D'Annunzio, problema nu este marginalitatea, ci, dimpotrivă, forţa stilistică a unor autori canonic validaţi, capabili să transforme resentimentul, radicalismul sau estetizarea violenţei în modele seducătoare pentru cititorii lipsiţi de instrumente critice. În aceste cazuri, talentul nu atenuează pericolul, ci-l face transmisibil.

Şi tocmai în astfel de situaţii apare o formă perversă de intoxicaţie culturală. Cultura nu devine periculoasă când este vagă sau deformată, ci atunci când se manifestă plenar, coerent şi fără contrapunct. În lipsa contextualizării, lectura nu este un exerciţiu intelectual, ci un vehicul de contaminare simbolică. Un astfel de fenomen nu poate fi gestionat prin sancţiuni penale, ci prin educaţie critică, diferenţiere şi asumarea ambivalenţei canonului.

Această confuzie nu este însă una recentă. O parte importantă din această problemă provine din moştenirea romantismului, momentul în care naţionalismul european începe să se deplaseze de la un registru liberal şi civic spre unul conservator, organicist şi identitar. Naţiunea încetează să mai fie un contract politic şi devine destin, natură, esenţă, iar cultura ajunge astfel să funcţioneze ca probă de autenticitate, nu ca spaţiu de interogaţie. De aici sacralizarea autorilor, mitologizarea operei şi refuzul distincţiilor interne.

România a preluat acest model fără anticorpi critici. Timp de decenii, a preferat venerarea autorilor „mari” în locul unei lecturi analitice. Canonul a fost transmis ca autoritate, nu ca problemă. Distincţia dintre valoare estetică şi responsabilitate civică a fost estompată, iar conflictul critic a fost evitat sistematic. Rezultatul, doar aparent paradoxal, este o cultură care se teme de dezbatere, dar reacţionează defensiv atunci când aceasta devine inevitabilă.

În acest context, soluţiile juridice aplicate asupra simbolurilor culturale sunt facile, pot avea valoare de semnal, dar rămân discutabile ca instrumente de politică publică. Riscul este acela de a trata efectele simbolice ale radicalizării fără a atinge cauzele reale. Eşecul educaţiei civice, precaritatea gândirii critice şi confuzia dintre valoare estetică şi validitate normativă rămân intacte.

Nu este vorba despre anularea unor autori şi nici despre relativism moral, ci despre responsabilitate pedagogică. Statul poate şi trebuie să combată incitarea la ură şi violenţă, dar atunci când încearcă să administreze cultura prin instrumente penale, semnalul transmis este periculos pentru că sugerează că nici şcoala, nici universitatea, dar nici societatea în ansamblul ei nu au capacitatea de a gândi critic.

La început de an, poate ar fi util să ne întrebam nu dacă ştim să educăm, ci dacă vrem să educăm. Pentru că educaţia critică produce disconfort, conflict şi independenţă, iar acestea au costuri. Dacă 2026 începe cu ideea că legea poate înlocui educaţia, problema nu este extremismul, ci falimentul pedagogic, amânat şi mascat, din nou, printr-o soluţie improvizată.