Contractul Pfizer, povara României din cauza guvernărilor Cîţu şi Ciucă

În scandalul achiziţiei zecilor de milioane de doze de vaccin Pfizer, ţara noastră nu a fost condamnată de Tribunalul de primă instanţă francofonă din Bruxelles pentru că ar fi fost prinsă într-o capcană fără ieşire, ci pentru că a avut oportunitatea de a ieşi sau de a modifica condiţiile iniţiale ale contractului şi a refuzat să le folosească, indiferent că vorbim despre guvernarea Cîţu sau guvernarea Ciucă. Aceasta este concluzia brutală care se desprinde din cele 60 de pagini ale deciziei Tribunalului francofon de primă instanţă din Bruxelles, sentinţă prin care statul român este obligat să plătească 3.031.128.036,97 lei cu TVA către Pfizer România, plus dobânzile aferente, şi să preia cele 28.940.613 doze de vaccin rămase, după ce ani la rând a confirmat, a semnat, a modificat, a reeşalonat, a cerut amânări, dar nu a folosit nici mecanismul de retragere iniţial, nici flexibilizarea majoră semnată la 26 mai 2023 de Comisia Europeană şi alte 24 de state membre ale Uniunii Europene.

În centrul acestui eşec se află mecanismul de „opt-out”, prezentat clar atât în acordul centralizat al Comisiei, cât şi în hotărârea instanţei din Belgia. Regulile erau simple: dacă Acordul de achiziţie în avans (APA) urma să conţină o obligaţie de cumpărare, statul membru care nu era de acord putea ieşi prin notificare expresă în cel mult 5 zile lucrătoare de la comunicarea intenţiei Comisiei şi a termenilor detaliaţi. Dacă nu ieşea în acel interval, era considerat ca autorizând Comisia să negocieze şi să încheie acordul în numele său.

Hotărârea belgiană traduce apoi această regulă abstractă în răspundere concretă pentru România. Instanţa reţine textual că, în faza de constituire a obligaţiei, „România a decis să nu îşi exercite dreptul de opt-out şi să participe la contractul de achiziţie încheiat la 20 mai 2021, ale cărui condiţii fuseseră prezentate la 9 aprilie 2021 în comitetul de pilotaj din care România făcea parte”. Mai departe, judecătorii notează fără echivoc: „România a decis să nu utilizeze mecanismul de «opt-out» şi, prin urmare, să fie legată de Contractul de achiziţie semnat de Comisia Europeană (n.red. - în numele celor 27 de state membre ale UE). Pe această bază, România a participat, de asemenea, de acord cu celelalte state membre participante şi cu Comisia, la procesul de repartizare a dozelor contractate de ele, confirmând astfel numărul de doze pe care se angaja să le achiziţioneze, fără rezerve”.

Aici se vede prima mare vină politică şi administrativă a decidenţilor politici de la Bucureşti. În mai 2021, Guvernul nu doar că nu a spus „nu”, dar a spus „da” de două ori: o dată prin nefolosirea mecanismului opt-out şi a doua oară prin participarea activă la repartizarea dozelor. Iar această a doua etapă a închis practic cercul. Reţinem şi faptul că în mai 2021, Vlad Voiculescu nu mai era ministrul Sănătăţii, acesta fiind demis de premierul Florin Cîţu încă din 14 aprilie 2021. Funcţia de ministru al Sănătăţii era deţinută în luna mai, încă din 21 aprilie 2021, de Ioana Mihăilă, aşa că nu înţelegem, prin prisma a ceea ce a reţinut instanţa de la Bruxelles şi prin prisma dosarului instrumentat de DNA, ce caută Vlad Voiculescu în calitate de inculpat în cauza Pfizer. Doar pentru faptul că între 9 şi 14 aprilie 2021 nu şi-a exprimat opţiunea de opt-out?

• Florin Cîţu, Ioana Mihăilă şi Vlad Voiculescu - inculpaţi în dosarul DNA privind vaccinurile Pfizer, Nicolae Ciucă şi Alexandru Rafila „omişi” din cercetarea penală

Tribunalul de primă instanţă de la Bruxelles a mai reţinut în considerentele sau, mai bine zis, în motivarea sentinţei pronunţate la mijlocul săptămânii trecute că, după ce a acceptat cadrul general, guvernul de la Bucureşti a făcut pasul decisiv: a semnat comanda fermă. Instanţa consemnează: „La 7 ianuarie 2022, România a semnat un formular de comandă în temeiul căruia, şi în conformitate cu articolele 1.5.2 şi 1.6.3 din Contractul de achiziţie, a cumpărat 39.099.623 doze contractate şi a acceptat un calendar lunar constrângător pentru livrarea între ianuarie 2022 şi iunie 2023 a acestor doze, într-o cantitate lunară specifică.” Această cantitate corespundea integral cotei care îi fusese repartizată.

Cine era în fruntea ţării din 25 noiembrie 2021, după ce guvernul Cîţu a fost demis prin moţiune de cenzură în octombrie 2021? Guvernul PNL-PSD-UDMR, condus în calitate de premier de generalul în rezervă Nicolae Ciucă. Iar ministrul Sănătăţii? Păi, după ieşirea de la guvernare a USR în 8 septembrie 2021, ministru interimar a fost timp de opt zile chiar premierul Florin Cîţu, apoi, din 16 septembrie 2021 până la guvernul Ciucă, a fost Cseke Attila de la UDMR, iar în perioada guvernării Ciucă (25 noiembrie 2021-15 iunie 2023), ministrul Sănătăţii a fost Alexandru Rafila de la PSD. Dacă ne raportăm la formularul de comandă din 7 ianuarie 2022, semnat şi trimis de România către Pfizer, constatăm din cele de mai sus că în dosarul de la DNA apare doar Florin Cîţu, dar nu Cseke Attila, nici Alexandru Rafila, nici fostul premier, generalul Nicolae Ciucă.

În aceste condiţii, în care instanţa din Belgia scrie negru pe alb că România a comandat dozele respective abia în 7 ianuarie 2022, ar trebui ca DNA să explice de ce, în 23 noiembrie 2023, când a deschis dosarul Pfizer, nu i-a inclus printre inculpaţi şi pe Cseke Attila, Alexandru Rafila şi Nicolae Ciucă, care nu au luat nicio măsură privind negocierea cu cei de la Pfizer pentru diminuarea cantităţii de doze de vaccin comandate şi, implicit, a reducerii prejudiciului constatat ulterior de procurorii anticorupţie.

De aici înainte, apărarea politică uzuală de la Bucureşti, în aceea că România ar fi fost împinsă în contract de o dinamică europeană pe care nu o controla, se prăbuşeşte. Pentru că hotărârea Tribunalului din Bruxelles arată altceva: România nu a fost un spectator, ci un participant care a acceptat regulile, a confirmat cantităţile şi apoi a operat înăuntrul contractului. Mai exact, după semnare, a beneficiat de ajustări favorabile. Instanţa notează: „România a beneficiat, de două ori, de o reducere a numărului de doze contractate, formalizată prin semnarea la nivel european a actelor adiţionale din 10 ianuarie şi 10 februarie 2022. Numărul total de doze cumpărate de România se ridica astfel la 32.599.623 doze”. Tot judecătorii reţin că România a beneficiat de al doilea mecanism de reeşalonare convenit între Comisie şi Pfizer în mai 2022 şi apoi de suspendarea prelungită a livrărilor în perioada 1 decembrie 2022-26 mai 2023.

Cu alte cuvinte, guvernul Ciucă nu a fost lăsat de Comisia Europeană să se lovească frontal de peretele contractului, ci a primit reduceri, reeşalonări şi o perioadă de aproape şase luni în care contractul a fost suspendat. Cu toate acestea, instanţa din Belgia constată că guvernul Ciucă n-a făcut pasul care conta cu adevărat: ieşirea ordonată din supraangajare atunci când s-a deschis fereastra politică şi contractuală cea mai importantă.

Acea fereastră s-a deschis în 26 mai 2023, când Comisia Europeană şi Pfizer au convenit al cincilea act adiţional la contract. Din documentele publice oficiale reţinute de instanţa belgiană rezultă că amendamentul a urmărit să răspundă nevoilor în schimbare ale statelor membre, prin reducerea volumelor şi împingerea livrărilor până în 2026. Pfizer şi BioNTech au anunţat oficial că acordul „include reprogramarea anuală a livrării dozelor până în 2026” şi „include o reducere a volumului agregat, oferind flexibilitate suplimentară statelor membre ale UE”. De altfel, Comisia Europeană, în Q&A-ul aferent prezentării noului act adiţional, a rezumat obiectivul ca fiind reducerea numărului de doze şi extinderea calendarului de livrare în anii următori. Nici Comisia, nici Pfizer nu au publicat însă în documentele oficiale găsite procentul exact al reducerii şi nici defalcarea pe statele membre.

• Ciucă şi Rafila, fără reacţie într-un moment delicat

Ce spune însă hotărârea de săptămâna trecută despre opţiunea pe care Bucureştiul a refuzat-o este devastator. Instanţa din Bruxelles reţine în integralitate: „La 26 mai 2023, Pfizer şi Comisia au încheiat un Act adiţional nr. 5 la Contractul de achiziţie, care permitea statelor membre participante care doreau acest lucru să reducă numărul de doze contractate şi/sau suplimentare achiziţionate şi să eşaloneze livrarea acestor volume reduse, precum şi plata lor până în 2026. România a ales să nu reducă numărul de doze pe care le-a comandat şi să nu participe la Actul adiţional nr. 5, acceptat, de altfel, de 24 de state membre participante.”

Aceasta este a doua mare eroare strategică, după neexercitarea opt-out-ului. În mai 2023, pandemia era deja în retragere, OMS tocmai anunţase, pe 5 mai 2023, că COVID-19 nu mai reprezintă o urgenţă de sănătate publică de interes internaţional, iar statele membre căutau să iasă din suprastocuri şi din obligaţii devenite împovărătoare. În acel moment, 24 de state au ales să intre în noua formulă de flexibilizare. România a rămas pe dinafară. Nu pentru că i s-ar fi interzis, nu pentru că n-ar fi existat mecanismul, ci pentru că „a ales să nu reducă” şi „a ales să nu participe”. Această formulare a instanţei este mortală juridic şi devastatoare politic. Ea taie de la rădăcină orice încercare ulterioară a statului de a poza în victimă a contractului.

Cine se afla la putere în mai 2023? Coaliţia PNL-PSD-UDMR. Mai bine zis, guvernarea Ciucă, cu ministru al Sănătăţii Alexandru Rafila, care au stat în funcţii până la 15 iunie 2023, când şi-a intrat în atribuţii guvernul Ciolacu. DNA, prin actul din noiembrie 2023, nu i-a inculpat nici pe Nicolae Ciucă, nici pe Alexandru Rafila. Oare de ce?

• Avocaţii României au invocat nulitatea contractului la care a achiesat guvernul Cîţu

În ceea ce priveşte susţinerile pe care le-a făcut în faţa Tribunalului din Bruxelles, România a încercat în instanţă o apărare maximalistă: a dorit să se constate nulitatea contractului din mai 2021 încheiat de Comisia Europeană cu Pfizer. Guvernul a susţinut că procedura de atribuire a fost viciată, că s-au încălcat principiile de ordine publică din materia achiziţiilor publice, că procedura negociată fără publicare a fost aleasă neregulat şi că procesul de negociere a fost, în esenţă, nelegal. Adică a dorit anularea unui contract cu care guvernul Cîţu a fost de acord şi în baza căruia a beneficiat, la preţ favorabil, de milioane de doze de vaccin Pfizer anti-COVID. Instanţa a răspuns însă sec şi sever. Mai întâi, a constatat că România nu contestase la timp decizia de atribuire la nivelul jurisdicţiilor europene şi că era, prin urmare, decăzută din dreptul de a mai ataca pe această cale valabilitatea deciziei Comisiei. Apoi, pe fondul procedurii, tribunalul a reţinut că România „nu contestă în mod serios urgenţa situaţiei de la începutul anului 2021”, iar „această singură circumstanţă excepţională autoriza Comisia să recurgă la procedura negociată fără publicare prealabilă, astfel încât neregularitatea alegerii acestui mod de atribuire nu este demonstrată.”

Mai brutal decât atât, instanţa a întors împotriva României exact conduita ei post-contractuală. Judecătorii au pus cap la cap neexercitarea opt-out-ului, participarea la repartizarea dozelor, semnarea comenzii ferme, acceptarea actelor adiţionale de reducere şi reeşalonare, beneficiul suspendării livrărilor şi refuzul de a intra în amendamentul din 26 mai 2023. Iar din această succesiune au tras concluzia că nu există nici abuz, nici imposibilitate, nici motiv de exonerare. Formula-cheie este necruţătoare: „România este singura responsabilă pentru această alegere, care nu o poate elibera de obligaţiile sale contractuale faţă de Pfizer.”

Asta înseamnă, în termeni politici, că trei etape guvernamentale distincte au contribuit la acelaşi dezastru. În 2021, Guvernul a ratat ieşirea iniţială, deşi ştia sau putea şti că termenul pentru opt-out era de 5 zile lucrătoare de la comunicarea intenţiei şi a termenilor. În 2022, Executivul a confirmat şi a operat contractul, reducând parţial volumele, dar fără a schimba logica lui fundamentală. În prima jumătate a lui 2023, când exista deja o soluţie negociată de reducere şi reeşalonare până în 2026, Bucureştiul a refuzat exact mecanismul pe care 24 de state l-au acceptat. De aici înainte, tot discursul ulterior despre „doze inutile”, „costuri nejustificate” şi „contract împovărător” a devenit aproape inutil în faţa instanţei, pentru că instanţa nu a judecat abstract pandemia, ci concret deciziile succesive ale României.

Iar nota de plată este limpede. Tribunalul a admis cererea şi a obligat România să plătească 3.031.128.036,97 lei cu TVA către Pfizer România, cu dobândă legală de la 8 decembrie 2023, plus capitalizarea dobânzilor scadente la 19 iunie 2025, şi să preia 28.940.613 doze rămase, într-un interval de trei ani.

• În loc să reducem prejudiciul, suntem obligaţi să îl plătim integral

Singura zonă unde transparenţa publică rămâne incompletă este tocmai cea pe care Bucureştiul ar fi avut nevoie să o clarifice înainte să refuze amendamentul din mai 2023: cu cât s-au redus exact volumele pentru statele care au intrat în acel mecanism. În documentele oficiale ale Comisiei şi în comunicarea Pfizer/BioNTech nu apare procentul exact. Aceste surse publice se limitează la „reducerea volumului agregat” şi la reeşalonarea livrărilor până în 2026. Relatările de presă de la acel moment au vorbit despre o reducere de aproximativ o treime a dozelor rămase, iar alte informaţii din martie 2023 avansau cifra de 40% ca ofertă discutată în negocieri, dar acestea nu au putut fi confirmate din documentele oficiale publice identificate.

Dincolo de acest detaliu încă opac, concluzia politică este deja scrisă negru pe alb în hotărâre: România nu a pierdut pentru că nu ar fi avut alternative. A pierdut pentru că le-a ignorat pe toate. Mai întâi a ratat opt-out-ul, apoi a semnat comanda, după care a operat contractul, a primit reduceri şi amânări, iar la final a refuzat singura restructurare majoră acceptată de 24 de state. Când a ajuns în faţa instanţei şi a cerut nulitatea acordului iniţial, era prea târziu, iar propriul ei comportament ulterior îi demolase deja apărarea. Ce rămâne nu este doar o condamnare de peste 3 miliarde de lei, ci un rechizitoriu judiciar împotriva improvizaţiei, pasivităţii şi incompetenţei cu care guvernele din 2021, 2022 şi prima jumătate a lui 2023 au administrat una dintre cele mai costisitoare decizii publice din ultimii ani.