Cronica negocierilor care nu au putut încheia războiul din Ucraina

În dimineaţa de 24 februarie 2022, când Rusia a trecut la invazia pe scară largă a Ucrainei, lumea a intrat într-un paradox diplomatic: cu cât războiul devenea mai total, cu atât pacea era mai des invocată. Din acel moment şi până astăzi, încercările de negociere au urmat o logică dură, aproape mecanică: fiecare rundă de discuţii a fost, în esenţă, o fotografie a raportului de forţe din acel moment, nu un demers real către compromis. Când Rusia a crezut că poate câştiga rapid, a cerut capitularea Ucrainei în termeni politico-militari; când Ucraina a rezistat şi a început să recupereze teritoriu, a refuzat orice tratat de pace care ar consfinţi agresiunea; când aliaţii au simţit presiunea costurilor, a reapărut tentaţia îngheţării conflictului; când Sudul Global a căutat stabilitate economică, a cerut dialog fără a numi agresorul. În tot acest timp, negocierile au devenit un front secundar, dar permanent: un război al proiectelor de pace.

Prima etapă a fost cea mai directă. La doar patru zile de la invazie, delegaţiile ruse şi ucrainene s-au întâlnit la graniţa cu Belarus, apoi au urmat runde suplimentare la începutul lui martie şi discuţii ulterioare prin videoconferinţă, fără rezultat. Faptele arată de ce: Ucraina cerea retragerea trupelor; Rusia condiţiona pacea de neutralitatea strategică a Ucrainei.

A urmat momentul Istanbul, 29 martie 2022, când delegaţia ucraineană a pus pe masa negocierilor o formulă de neutralitate în schimbul unor garanţii de securitate de tip NATO, cu elemente concrete precum o perioadă de consultări de 15 ani privind statutul Crimeei, iar condiţia de intrare în vigoare era legată de un armistiţiu sau de o încetare completă a focului. În săptămânile următoare, părţile au continuat să negocieze până la mijlocul lui aprilie, dar discuţiile s-au prăbuşit, deoarece Federaţia Rusă nu era de acord cu multe dintre cerinţele ucrainene. Reuters a sintetizat că, după Istanbul, au existat schimburi de drafturi până la mijlocul lui aprilie, înainte ca discuţiile să se rupă, iar ulterior aceste texte au fost invocate periodic în discursul rusesc. Mai recent, chiar Kremlinul a comunicat că vede draftul din 2022 drept „posibilă bază” pentru un acord, pe fondul discuţiilor despre mediere americană, însă Ucraina a respins ideea ca pe o cerere de „predare” mascată. În subtext e ceva mult mai grav decât o dispută de texte: Rusia cere ca rezultatele agresiunii să fie recunoscute sau măcar tolerate, iar asta ar însemna un precedent global de neacceptat.

De atunci, negocierile nu au mai fost directe între cele două state aflate în conflict, ci o reţea de medieri fragmentare. Cel mai cunoscut exemplu rămâne Iniţiativa pentru cereale la Marea Neagră: semnată la Istanbul la 22 iulie 2022, printr-un mecanism „în oglindă” (Ucraina cu ONU şi Turcia, Rusia cu ONU şi Turcia), a creat un culoar maritim pentru exporturi alimentare, apoi a funcţionat până când Rusia a anunţat ieşirea din acord în iulie 2023.

Iniţiativa respectivă a redus presiunea asupra preţurilor alimentare globale şi a arătat că Moscova acceptă înţelegeri doar când îi servesc interesele şi pot fi suspendate când devin incomode. În paralel, Kremlinul a încercat să resusciteze permanent ideea că „în 2022 s-a ratat pacea”, folosind proiectele de la Istanbul ca referinţă propagandistică şi, uneori, ca punct de presiune diplomatică.

Din 2023, scena s-a mutat treptat de la pacea negociată între beligeranţi la pacea formulată de coaliţii. Ucraina a lansat propria „Formulă de Pace”, iar strategia a fost limpede: dacă Rusia nu vine credibil la masă, atunci Ucraina îşi construieşte legitimitatea internaţională pentru un cadru de pace care porneşte de la dreptul internaţional, nu de la raportul de forţe. Aşa au apărut reuniunile de consilieri pentru securitate şi diplomaţi în format extins: Copenhaga (24 iunie 2023), Jeddah (5-6 august 2023), Malta (28-29 octombrie 2023), urmate de întâlniri care au pregătit un summit la nivel înalt. Jeddah a fost un moment relevant: Reuters nota participarea unor oficiali din „aproape 40 de ţări”, inclusiv SUA, China şi India, în 5 august 2023, tocmai ca parte a efortului Kievului de a lărgi sprijinul dincolo de nucleul occidental. Simbolic, faptul că Rusia nu a fost invitată (sau, mai exact, că procesul a fost construit fără ea) a fost, în acelaşi timp, forţa şi limita formatului: poţi defini principii, poţi coaliza semnături, dar nu poţi opri un război fără ca agresorul să accepte constrângeri reale. Totuşi, această etapă a creat o infrastructură diplomatică: grupuri de lucru, liste de teme (de la securitate nucleară la hrană şi deportări), un limbaj comun care să poată fi reciclat în orice negociere viitoare.

În acelaşi interval, China a intrat cu propriul document, o poziţie în 12 puncte publicată la 24 februarie 2023, în care insistă că „dialogul şi negocierea” sunt singura soluţie viabilă, evitând însă să califice Rusia drept agresor şi punând accent pe opoziţia faţă de sancţiuni „unilaterale”. Pentru Ucraina şi aliaţii ei, problema nu a fost că Beijingul vorbeşte despre pace, ci că „pacea” propusă riscă să însemne încetarea focului fără retragere, adică îngheţarea cuceririlor.

În 2024, Ucraina a împins procesul spre un moment de vârf: Summitul pentru Pace în Ucraina, organizat în Elveţia, la Burgenstock, în 15-16 iunie 2024, cu participarea a zeci de state şi organizaţii (surse publice indică 92 de ţări participante). Comunicatul şi mesajul gazdelor au insistat pe trei teme „mai puţin contestabile” pentru a maximiza semnăturile: siguranţa nucleară, libertatea de navigaţie şi securitatea alimentară, precum şi dimensiunea umanitară. Critica inevitabilă a fost că summitul nu putea livra pace fără Rusia.

Şi, totuşi, pe măsură ce războiul a intrat în al patrulea an, tentaţia „înţelegerii mari” a revenit, mai ales în jurul ideii că un mediator puternic poate forţa un compromis. Aici au intrat în scenă întâlnirile lui Donald Trump cu Volodimir Zelenski şi apoi cu Vladimir Putin, negocierile de la Geneva, mediate de SUA, cu Rusia şi Ucraina prezente la masa dialogului. Kremlinul a confirmat că pe agendă sunt „marile chestiuni”, inclusiv teritoriul, iar Reuters a relatat că Rusia insistă ca Ucraina să cedeze integral Donbasul, în timp ce Kievul respinge cedările teritoriale şi cere garanţii de securitate.

Ce se vede, privit în ansamblu, este că fiecare tabără negociază o altă definiţie a păcii. Pentru Ucraina, pacea este restabilirea suveranităţii şi a ordinii juridice internaţionale; pentru Rusia, pacea este securizarea câştigurilor şi limitarea strategică a Ucrainei; pentru o parte a Occidentului, pacea este încetarea unei hemoragii geopolitice şi bugetare; pentru multe state din Sudul Global, pacea este revenirea la predictibilitate economică, chiar dacă asta înseamnă ambiguitate morală.