Economia fricii dirijate

Sub acoperirea luptei împotriva deficitului, asistăm la o reconfigurare politică discretă În România anului 2025, deficitul bugetar de 9,3% nu este doar o problemă economică, ci şi un instrument de presiune politică într-un context mai amplu marcat de ascensiunea extremismului de dreapta, delegitimarea statului social şi consolidarea unei puteri autoritar-conservatoare sub aparenţă tehnocratică.

România traversează o perioadă marcată de presiuni crescânde din partea Comisiei Europene pentru corectarea deviaţiei semnificative de la traiectoria de consolidare bugetară. Discursul public abundă în referinţe la reducerea deficitului, raţionalizarea cheltuielilor şi eficientizarea aparatului administrativ. Cu toate acestea, o analiză mai atentă relevă că presiunea fiscală, reală în sine, funcţionează şi ca o perdea de fum pentru un proces politic mai amplu şi mai puţin vizibil: conturarea unui guvern prezidenţial şi resuscitarea unei axe PNL-USR.

Resuscitarea unei axe PNL-USR în 2025 are o logică strategică şi structurală care nu ţine doar de compatibilitate doctrinară, ci mai ales de calculul puterii într-un sistem semi-prezidenţial unde preşedintele îşi caută un guvern „de încredere”. Vorbim despre resuscitarea axei PNL-USR, pentru că formula a mai fost folosită în timpul guvernului Cîţu. Dar guvernul Cîţu (2020-2021) a fost mai degrabă expresia unei alianţe forţate, dominată de un PNL încă hegemonic în care relaţiile cu USR s-au deteriorat rapid din cauza competiţiei pentru controlul unor ministere (Justiţie, Fonduri Europene), a orgoliilor liderilor (Barna, Ghinea vs Cîţu, Rareş Bogdan) şi mai ales a presiunii preşedintelui Iohannis care încerca să controleze scena politică prin PNL.

Acum resuscitarea acestei axe presupune nu doar un calcul de oportunitate, ci şi o transformare structurală a PNL, care în 2020 nu a fost dispus să accepte parteneriatul cu USR decât superficial şi conjunctural. Întrebarea-cheie este: va deveni PNL docil în 2025, sub un regim prezidenţial soft? Răspunsul este mai degrabă afirmativ - dar din motive de slăbiciune, nu de convingere.

Ca preşedinte ales în afara sistemului partinic tradiţional (independent şi susţinut doar conjunctural în condiţiile accesiunii extremi drepte), Nicuşor Dan nu dispune de o forţă parlamentară proprie. De aceea, pentru a evita instabilitatea şi a controla guvernarea (cam în stilul preşedintelui Macron), are nevoie de o coaliţie docilă, dar cu aparenţă democratică, cu partide care acceptă „guvernul prezidenţial” ca normă de funcţionare. PNL şi USR sunt singurele formaţiuni care, în lipsa unei alte opţiuni viabile, pot fi aduse într-o logică prezidenţialistă soft.

Această dinamică nu este nouă, dar capătă acum o formă mai concentrată. În timp ce Ministerul de Finanţe avertizează asupra riscurilor macroeconomice şi îşi asumă un rol tehnic în procesul de redresare bugetară, alte zone ale executivului devin ţintele unor campanii de delegitimare. Remanierile propuse sau vehiculate nu se explică doar prin criterii de performanţă financiară, ci mai curând prin repoziţionări strategice ce vizează preluarea controlului asupra deciziei guvernamentale în ansamblul său.

În paralel, se conturează tot mai clar o convergenţă între PNL şi USR, exprimată în discursuri publice similare, poziţionări comune faţă de reformele „dificile” şi susţinerea necondiţionată a direcţiei pro-europene. Totuşi, o astfel de apropiere implică şi o realiniere ideologică profundă: USR ar trebui să gliseze către poziţii mai conservatoare, în special în chestiuni economice, sociale şi de securitate, pentru a deveni compatibil doctrinar cu un PNL reconfigurat în jurul Preşedinţiei. În absenţa acestui viraj, parteneriatul riscă să rămână o alianţă de conjunctură, lipsită de coerenţă strategică pe termen mediu.

Această coagulare doctrinară şi retorică nu poate fi ignorată, mai ales că vine într-un moment în care se discută tot mai des despre necesitatea unui „proiect politic clar” pentru perioada post-2024. Departe de a fi un simplu exerciţiu de aliniere ideologică, această apropiere sugerează posibilitatea unei fuziuni sau cel puţin a unei alianţe structurale, pregătite să gestioneze, în tandem cu Preşedinţia, o guvernare „reformată”.

Pentru pieţele financiare, acest proces are consecinţe concrete. În primul rând, orice formă de instabilitate politică sau dezechilibru între componentele coaliţiei de guvernare poate genera volatilitate în percepţia investitorilor asupra riscului de ţară. În al doilea rând, un executiv dominat informal de Cotroceni - fără asumare clară în faţa Parlamentului - poate produce o decalare între decizia politică şi responsabilitatea instituţională, afectând transparenţa procesului decizional.

În spatele retoricii luptei împotriva deficitului se desfăşoară o rearanjare a puterii, care va influenţa semnificativ echilibrul politic al următorilor ani. Pentru observatorii economici şi actorii de pe piaţă, această realitate nu trebuie ignorată: fiecare mişcare fiscală trebuie citită şi în cheie politică, iar fiecare decizie politică trebuie evaluată şi prin impactul ei economic. Deficitul bugetar este simptomatic, dar lipsa clarităţii instituţionale afectează sistemic încrederea actorilor economici, sociali şi civici, punând în pericol coeziunea şi funcţionalitatea regimului democratic.