Energia care adânceşte sărăcia: România, pe primul loc în Europa la factura care doare

Piaţa de energie din ţara noastră a înregistrat, în prima lună a anului curent, o anomalie legată mai mult de nivelul de trai: pentru consumatorii casnici, preţul electricităţii arată relativ bine în euro, dar devine cel mai greu de dus din Europa când este raportat la puterea de cumpărare (PPS), potrivit Household Energy Price Index (HEPI), publicat ieri pentru luna ianuarie 2026.

Conform sursei citate, Bucureştiul urcă de pe locul 11 în termeni nominali (euro) direct pe locul 1 în termeni de PPS (puterea de cumpărare), adică exact indicatorul care arată impactul facturii la electricitate raportat la venituri şi la costul vieţii. Iar cifra este tăioasă: în PPS, electricitatea din Bucureşti ajunge la 49 eurocenţi/kilowatt-oră (kWh), cea mai ridicată valoare dintre capitalele analizate, în timp ce preţul cel mai mic este la Oslo (Norvegia), cu 10,9 eurocenţi/kWh. Cu alte cuvinte, la noi problema nu este doar preţul, ci combinaţia explozivă dintre preţ şi puterea de cumpărare: o factură care, pe hârtie, poate părea comparabilă, devine un şoc bugetar în realitate.

Pe nominal, în eurocenţi/kWh, media UE pentru electricitatea utilizată de consumatorii casnici este de 25,8 eurocenţi/kWh la început de ianuarie 2026, dar Europa arată ca un continent cu două viteze. În vârf, potrivit HEPI, sunt capitalele scumpe: Berna (38,5 eurocenţi/kWh), Berlin (38,4 eurocenţi), Bruxelles (36,5 eurocenţi), Dublin (36,5 eurocenţi), Londra (36,4 eurocenţi) şi Praga (36,4 eurocenţi). La polul opus, HEPI arată cele mai mici tarife în Kiev (8,8 eurocenţi/kWh), Budapesta (9,6 eurocenţi), Podgorica (11,1 eurocenţi) şi Belgrad (11,6 eurocenţi). Aceasta este poza „în euro”, cea care poate induce o concluzie comodă: Estul pare ieftin, Vestul pare scump.

Numai că realitatea pentru gospodării se vede în PPS (standardul puterii de cumpărare a energiei), iar acolo clasamentul este altul: Berna cade de pe primul loc în euro până pe locul 22 în PPS, Luxemburg coboară de pe 17 pe 26, în timp ce Bucureştiul sare de pe 11 pe 1, iar Riga urcă de pe 14 pe 5. Mesajul este crud şi simplu: chiar şi când preţurile nominale sunt mai mici în Est, ele apasă mai greu pe bugetele oamenilor, pentru că veniturile şi puterea de cumpărare nu ţin pasul.

La gaze naturale, tabloul este la fel de grăitor şi la fel de incomod, potrivit HEPI. În ianuarie 2026, media UE este de 10,6 eurocenţi/kWh, dar intervalul este uriaş: de la 1,6 eurocenţi/kWh în Kiev până la 35 eurocenţi/kWh în Stockholm. În interiorul UE, diferenţa dintre Stockholm şi Budapesta este de peste 13 ori, pentru că Budapesta este la 2,6 eurocenţi/kWh, cu menţiunea că Ungaria încă se alimentează din conductele de gaze din Federaţia Rusă.

Preţul gazelor naturale în Stockholm este aproape dublu faţă de cel aflat pe locul al doilea, Amsterdam, cu 17,4 eurocenţi/kWh. În zona preţurilor peste media UE intră o listă de capitale care, în mod normal, dictează şi standardul de viaţă: Berna (15,8 eurocenţi), Lisabona (13,8 eurocenţi), Roma (13,6 eurocenţi), Paris (12,8 eurocenţi), Viena (12,7 eurocenţi), Dublin (11,7 eurocenţi), Praga (10,7 eurocenţi).

HEPI leagă aceste diferenţe de o sumă de factori care, în practică, se traduc în facturi: strategii de achiziţie şi de preţ, vreme şi temperaturi, niveluri de stocare, interconectări între pieţe, subvenţionări încrucişate şi mixul de tarife. În cazul Suediei, explicaţia din raport este şi mai directă: o piaţă mică, cu aproximativ 77.000 de clienţi casnici la nivel naţional, dintre care circa 50.000 sunt conectaţi la o reţea izolată în Stockholm, ceea ce poate amplifica costurile.

Unde se află România în această ecuaţie? Bucureştiul se află abia pe locul 23 la preţul gazului (adică are un preţ mic, de 5,6 eurocenţi/kWh), dar urcă pe locul 17 în standardul puterii de cumpărare a energiei. Adică din nou ieftin pe hârtie, mai scump când contează cu adevărat: în raport cu puterea de cumpărare.

În PPS, gazul casnic variază de la 3,6 eurocenţi în Budapesta la 28,5 eurocenţi în Stockholm, iar capitala suedeză rămâne cea mai scumpă şi după ajustare, semn că acolo preţul este pur şi simplu mare, indiferent de venituri. În schimb, faptul că Bucureştiul urcă în clasament după ajustare arată exact că problema nu este doar factura, ci cât din salariu acoperă această factură. Iar aici, România pierde teren în faţa unei Europe care poate plăti, chiar şi atunci când plăteşte mult.

Ceea ce face acest tablou exploziv pentru România este contrastul dintre două naraţiuni care se bat cap în cap. Naraţiunea nominală ne transmite că statele din estul Europei au adesea preţuri mai mici la energie, cu excepţii precum Praga la electricitate. Naraţiunea reală, în PPS, ne arată însă că povara se mută exact în aceste ţări, iar România ajunge chiar în vârful poverii la electricitate: locul 1 în PPS.

Nu vorbim despre o statistică, ci avem de-a face cu un diagnostic: când un stat se situează la nivel mediu în clasamentul european al preţurilor la energie pentru consumatorii casnici, dar devine campionul Europei la povară în PPS, înseamnă că energia nu mai este doar un bun de consum, ci un accelerator al sărăciei şi al polarizării sociale.

Eurostat estimează că, în medie, electricitatea, gazele şi alţi combustibili reprezintă 4,6% din cheltuielile totale ale gospodăriilor din UE, dar media ascunde tocmai ţările în care această pondere sare mult mai sus pentru cei cu venituri mici, acolo unde fiecare creştere sau fiecare iarnă mai grea mută bugete întregi din zona „de trai” în zona „de supravieţuire”.

De aceea, autorităţile din ţara noastră nu trebuie să ia în considerare doar preţurile la energie, pentru că ele pot fi liniştitoare, ci să se uite şi la standardul puterii de cumpărare a energiei, care ne arată că factura este o funcţie de preţ şi de venit, nu doar de preţ. Când preţul la electricitate în Bucureşti ajunge, pentru consumatorii casnici, la 49 eurocenţi/kWh, iar în alte capitale preţurile aparent scumpe la electricitate se ieftinesc relativ după ajustare, înseamnă că discuţia despre energie se transformă inevitabil într-o discuţie despre salarii, productivitate, protecţie socială şi competitivitate economică. În termeni simpli, ţara noastră poate avea tarife care nu sar în ochi în euro, dar dacă puterea de cumpărare rămâne slabă, energia devine o taxă invizibilă pe sărăcie, plătită lună de lună, exact de cei care au cel mai puţin spaţiu de manevră.

Iar impactul este unul în lanţ: gospodăriile reduc consumul, amână investiţiile, intră în datorii, se adânceşte vulnerabilitatea energetică, iar economia pierde din cererea internă. În paralel, presiunea politică explodează, pentru că oamenii nu trăiesc în grafice, trăiesc în facturi.

Şi tocmai de aceea, la începutul anului 2026, ţara noastră apare în oglinda Europei ca statul în care electricitatea apasă cel mai greu raportat la puterea de cumpărare, o poziţie care, dacă rămâne neschimbată, reprezintă un risc social şi economic major, cu impact direct asupra bunăstării, consumului şi stabilităţii publice.