Europa României - între retorică şi calcul

Mesajul de Ziua Europei al preşedintelui Nicuşor Dan nu a fost unul festiv. A fost un document de poziţionare - şi convergenţa pe care lasă să se întrevadă spune mai mult decât conţinutul său explicit. Preşedintele Dan a cerut o dezbatere despre Europa „dincolo de lozinci”, recunoscând că subiectul european „divizează societatea românească”. Şi dacă diagnosticul e corect, nu trebuie neglijat că vine de la un preşedinte prins el însuşi în tensiunea pe care o descrie.

Mai există şi un detaliu de calendar pe care preşedintele l-a ales deliberat în mesajul său, legând Ziua Europei de Ziua Independenţei, pe care România o marchează pe 10 mai, şi subliniind că ambele momente ţin de „destinul occidental al României”. Juxtapunerea nu e neutră, căci a pune pe acelaşi palier 1877 şi 1950 - independenţa faţă de Imperiul Otoman şi declaraţia care a fondat construcţia europeană - înseamnă a propune o naraţiune în care suveranitatea naţională şi integrarea europeană nu se contrazic, ci se continuă. Acest mesaj are o dublă adresă: atât spre interior, pentru un electorat căruia i s-a insuflat ideea tensiunii dintre naţional şi european, cât şi spre exterior, pentru partenerii care se întreabă unde se situează România inclusiv în raport cu criza politică actuală. Însă o astfel de „naraţiune” funcţionează doar dacă e susţinută instituţional. O nouă declaraţie de independenţă - faţă de lozinci, faţă de dependenţele energetice, faţă de slăbiciunea negociatorilor români la Bruxelles - are nevoie de mai mult decât un discurs de 9 mai. Are nevoie de un guvern.

Funcţiile instituţionale au logici proprii, independente de valorile celor care le ocupă. Un preşedinte format într-o cultură politică conservatoare, cu reflexe naţionaliste moderate - aşa cum le recunoştea deja acum 26 de ani când publica „O simplă declaraţie de dragoste” în Dilema - descoperă că funcţia prezidenţială îl împinge spre un discurs pro-european pe care îl asumă strategic, nu din convingere. Critica adresată UE - dependenţa energetică faţă de Rusia, neglijarea industriei de apărare, obiective de mediu „mult prea ambiţioase” - nu e accidentală, ci în consonanţă cu un sistem de valori care supravieţuieşte preluării funcţiei. Ceea ce lipseşte acestui mesaj este angajamentul faţă de regulile jocului european dincolo de calcul. Iar această lipsă are consecinţe practice cu atât mai vizibile cu cât mesajul conţine şi câteva afirmaţii factuale despre eşecurile Europei - preluate poate din retorica unor oficiali de la Bruxelles care joacă acum cartea reflecţiei critice -, dar care nu rezistă la o lectură atentă.

Pentru investitori şi pentru partenerii din Bruxelles, această parte a mesajului merită citită cu atenţie critică. Când preşedintele invocă dependenţa energetică faţă de Rusia şi neglijarea industriei de apărare ca eşecuri ale Uniunii Europene, el operează o substituţie analitică semnificativă. Dependenţa energetică de Rusia nu a fost o politică a Comisiei Europene, ci o suită de decizii suverane ale statelor membre - Germania în primul rând, dar şi România, care a gestionat cu consecventă incoerenţă propriile resurse energetice. Industria de apărare europeană nu a fost neglijată de Bruxelles, ci subfinanţată sistematic de statele membre care au preferat să externalizeze, încurajate de SUA, securitatea către NATO. Iar România s-a numărat printre cei mai activi oponenţi ai autonomiei strategice europene, invocând decenii la rând protecţia americană ca argument împotriva construirii unei capacităţi de apărare proprii şi comune. A pune aceste eşecuri în seama instituţiilor europene înseamnă a absolvi tocmai actorii care le-au produs şi, în cazul României, care le-au susţinut explicit ca politică de stat.

Acelaşi mecanism funcţionează şi în cazul agendei climatice. Criticând obiectivele de mediu ca „mult prea ambiţioase”, mesajul prezidenţial oferă acoperire retorică segmentului de patronat care a transformat războiul din Golf şi volatilitatea preţurilor hidrocarburilor nu într-un argument pentru accelerarea tranziţiei energetice, ci într-un pretext pentru amânarea ei pe termen nedefinit. Or, războiul din Golf, ca şi cel din Ucraina, confirmă că dependenţa de combustibili fosili e sursa instabilităţii, nu tranziţia faţă de ea.

Recepţia oficială de la Cotroceni a fost anulată - guvernul Bolojan tocmai căzuse prin moţiune de cenzură -, în timp ce preşedintele promitea un guvern pro-occidental „într-un termen rezonabil”. Iar aceasta este formula unui actor politic care gestionează o criză, nu a unuia care construieşte instituţii. În absenţa unui guvern funcţional, semnalele de politică economică rămân suspendate - exact când România trebuie să negocieze cadrul financiar multianual post-2027. Un preşedinte care critică agenda climatică a UE în acelaşi mesaj în care promite un guvern pro-occidental trimite semnale mixte despre predictibilitatea cadrului de reglementare pe termen mediu. Între timp, România rămâne dependentă de fonduri europene, iar credibilitatea sa instituţională poate fi erodată, fie şi subtil, de un mesaj dual.

Ceea ce face tabloul cu adevărat semnificativ nu e doar convergenţa mesajului în sine, ci contextul în care ea apare. Căci tot pe 9 mai, Sorin Grindeanu declara că, pentru PSD, „Europa înseamnă muncă şi rezultat, nu discursuri sterile”, folosind acelaşi reflex retoric, acelaşi gest de distanţare faţă de entuziasmul european perceput ca naiv. Numai că PSD tocmai ce a răsturnat guvernul Bolojan - sigur, cel puţin retoric, nu pentru a schimba direcţia pro-occidentală, ci pentru a renegocia locul pe care îl ocupă în interiorul coaliţiei -, dar, totuşi s-a aliat cu extrema dreaptă, trecând linia roşie de apărare în faţa fascismului fără complexe.

Nicuşor Dan şi Sorin Grindeanu nu sunt adversari ireconciliabili care au ajuns, întâmplător, la acelaşi limbaj, ci actori aflaţi în plin proces de realiniere, iar asemănarea de ton o reflectă fidel. Aceasta e şi sursa acuzaţiei că Dan şi-a trădat alegătorii. Numai că Nicuşor Dan nu s-a schimbat - cultura sa politică conservatoare, pragmatismul său faţă de Europa şi disponibilitatea sa de a lucra cu actorii politici şi instituţionali relevanţi erau vizibile şi înainte de alegerile de anul trecut. Ceea ce nu pot recunoaşte alegătorii săi este că votul lor pentru Nicuşor Dan a fost unul strategic, împotriva lui George Simion şi a extremismului, şi nu unul ideologic, dat pentru un proiect politic coerent. Iar asta dovedeşte cât de fragil este consensul pro-european atunci când el se construieşte pe excludere, nu pe convingere.