Fed arbitrează războiul dintre două modele de banking

Marile bănci americane au luptat împreună pentru relaxarea reglementărilor de capital. Alianţa s-a rupt când a devenit clar cum se împarte câştigul din relaxare.

JPMorgan Chase şi Bank of America contestă o modificare a formulei Fed care le-ar reduce cu circa 22 de miliarde de dolari avantajul aşteptat.

Goldman Sachs şi Morgan Stanley ar ieşi, relativ, în câştig.

În spatele cifrelor stă o întrebare mai mare: cât de aspru trebuie taxat un model bancar dependent de finanţarea pe termen scurt şi de pieţele de capital, după ce tocmai această vulnerabilitate a jucat un rol central în criza din 2008.

Reuters relata la 27 august 2026 că JPMorgan estimează o pierdere de circa 13 miliarde de dolari din capitalul care ar fi fost eliberat prin reformă. Bank of America estimează circa 9 miliarde. Goldman Sachs şi Morgan Stanley ar putea primi, fiecare, un avantaj suplimentar de 1-2 miliarde de dolari. Toate cele patru bănci vor relaxarea.

Nu se mai ceartă pe direcţie.

Se ceartă pe distribuţie.

• De la front comun la război între bănci

La 19 martie 2026, Fed a propus revizuirea Basel III şi modificarea suprataxei GSIB, cerinţa suplimentară de capital pentru băncile de importanţă sistemică globală.

Citeşte O nouă eră la Federal Reserve, cu o doctrină monetară bazată pe umilinţă şi disciplină

Michael Barr, membru al Consiliului Guvernatorilor Fed şi fost vicepreşedinte pentru supraveghere, cel care a dat singurul vot împotriva pachetului, a arătat că, împreună cu schimbările testelor de stres, cerinţele CET1 ale celor mai mari bănci ar scădea cu 4,8%. Cu modificările recente ale ratei suplimentare de levier, reducerea cerinţelor Tier 1 pentru GSIB ar ajunge la 6%, echivalentul a aproximativ 60 de miliarde de dolari, precizează Michael Barr în declaraţia sa publicată pe site-ul Federal Reserve.

Disputa nu apare într-o înăsprire, ci într-o relaxare. Când regula ameninţa tot sectorul, băncile aveau acelaşi adversar.

Când capitalul eliberat a devenit probabil, întrebarea s-a schimbat: cine beneficiază mai mult?

• Cele două schimbări din formulă

În joc este finanţarea angro pe termen scurt, denumită în reglementarea americană short-term wholesale funding (STWF): bani împrumutaţi pe termen scurt de la alte bănci şi investitori instituţionali sau prin operaţiuni de piaţă, spre deosebire de depozitele relativ stabile ale clienţilor.

Fed include această finanţare în suprataxa GSIB deoarece banii care trebuie refinanţaţi frecvent pot transforma rapid o criză de încredere într-o criză de lichiditate.

Propunerea din 19 martie face două lucruri importante.

Reduce contribuţia finanţării angro pe termen scurt la scorurile agregate de risc Method 2 de la circa 30% la 20%, nivelul avut iniţial în vedere de Fed. Modifică şi modul de măsurare a acestei finanţări, eliminând raportarea ei la activele ponderate la risc. A doua schimbare modifică puternic distribuţia avantajelor.

JPMorgan are un volum absolut foarte mare de finanţare angro pe termen scurt, dar acesta este diluat în formula actuală prin raportarea la o bază uriaşă de active ponderate la risc. Eliminarea numitorului schimbă ierarhia dintre bănci. Împreună cu recalibrarea ponderii STWF, noua formulă avantajează relativ Goldman Sachs şi Morgan Stanley şi reduce relaxarea de capital anticipată de JPMorgan şi Bank of America. Date federale citate de Reuters arată că această finanţare reprezintă 37% din pasivele Morgan Stanley şi 30% din cele ale Goldman Sachs, faţă de 24% la Bank of America şi 21% la JPMorgan.

Potrivit sursei citate, JPMorgan argumentează că aceeaşi sumă de finanţare instabilă ar trebui să atragă acelaşi cost de capital la toate băncile mari, iar Goldman Sachs susţine că finanţarea pe termen scurt şi activele ponderate la risc nu evoluează neapărat împreună şi că raportarea uneia la cealaltă distorsionează măsurarea riscului. Fiecare apără o concepţie asupra riscului care îi avantajează propriul model.

• Fed nu arbitrează doar patru bănci

Fed ajunge astfel să arbitreze între modele diferite de banking.

Rungporn Roengpitya, Nikola Tarashev şi Kostas Tsatsaronis au analizat caracteristicile bilanţurilor a 222 de bănci internaţionale şi au identificat trei modele principale: banca comercială finanţată predominant prin depozite retail, banca comercială finanţată wholesale şi banca orientată către pieţele de capital. Studiul BIS Quarterly Review, publicat în 7 decembrie 2014, a constatat că instituţiile concentrate asupra activităţii bancare comerciale prezentau costuri mai mici şi profituri mai stabile decât cele mai implicate în activităţile de piaţă, în principal trading.

Un studiu BIS ulterior, publicat în 14 decembrie 2017, bazat pe 178 de bănci în perioada 2005-2015, a identificat robust modelele comerciale finanţate retail şi wholesale şi, cu o robusteţe statistică mai redusă, modelele axate pe trading şi banking universal. Cele două modele comerciale au prezentat raporturi cost-venit mai mici şi randamente ale capitalului mai stabile decât modelul de trading.

JPMorgan şi Bank of America sunt bănci universale, dar depozitele şi creditarea au o importanţă structurală mai mare în finanţarea lor. Goldman Sachs şi Morgan Stanley sunt mai apropiate de modelul orientat spre pieţele de capital.

Dacă Fed reduce penalizarea finanţării wholesale, costul de reglementare al modelului dependent mai mult de pieţe scade relativ. Dacă menţine penalizarea mai ridicată, modelul bazat mai mult pe depozite beneficiază relativ.

Regula prudenţială devine astfel şi o regulă de concurenţă.

• De ce există penalizarea

Criza din 2007-2008 a arătat cât de repede poate dispărea finanţarea pe termen scurt.

Gary Gorton şi Andrew Metrick au descris, în articolul "Who Ran on Repo?", o componentă centrală a crizei drept o panică pe piaţa repo, unde instituţiile obţin finanţare pe termen scurt punând titluri drept garanţie. Ei estimează că finanţarea repo netă furnizată băncilor şi broker-dealerilor americani a scăzut cu aproximativ 1.300 de miliarde de dolari între trimestrul al doilea din 2007 şi primul trimestru din 2009, adică mai mult de jumătate din nivelul anterior crizei.

Depozitul unui client şi banii luaţi pentru câteva zile de pe piaţă nu au aceeaşi stabilitate atunci când încrederea dispare.

Creditorul instituţional poate refuza refinanţarea.

Banca trebuie atunci să găsească rapid alte resurse, să vândă active sau să-şi reducă bilanţul.

Dacă mai multe instituţii fac simultan acelaşi lucru, problema individuală de lichiditate poate deveni sistemică.

• Paradoxul din Fed

Fed intenţionase iniţial ca finanţarea angro pe termen scurt să reprezinte aproximativ 20% din scorurile Method 2. În practică, această componentă a ajuns la aproximativ 30%, deoarece marile bănci folosesc mai multă asemenea finanţare decât fusese anticipat.

Propunerea actuală urmăreşte recalibrarea formulei astfel încât contribuţia să revină spre 20%.

Michael Barr citeşte însă aceleaşi date invers.

Dacă finanţarea wholesale este mai răspândită decât credea Fed atunci când a construit formula, riscul pe care autoritatea încerca să-l controleze poate fi mai mare decât estimase iniţial.

Barr arată că raportul dintre finanţarea angro pe termen scurt şi activele ponderate la risc ale GSIB americane a crescut de la aproximativ 30% la 40% între 2016 şi 2024. Concluzia sa este explicită: prevalenţa mai mare a acestui tip de finanţare înseamnă că problema pe care Fed încerca să o controleze era mai mare decât estimase iniţial.

Aceleaşi date permit astfel două interpretări.

Prima: formula produce o penalizare mai mare decât cea proiectată şi trebuie recalibrată.

A doua: fenomenul pe care formula îl penalizează s-a amplificat, deci diminuarea penalizării face riscul să pară mai mic fără ca el să fi scăzut.

Aceasta este controversa prudenţială reală.

• Lobby-ul s-a spart în două

Teoria economică a reglementării oferă încă o perspectivă asupra conflictului.

George Stigler arăta în 1971 că industriile reglementate au stimulente puternice să influenţeze regulile care li se aplică.

În cazul actual, industria nu mai prezintă însă un interes unic.

JPMorgan şi Bank of America doresc o formulă. Goldman Sachs şi Morgan Stanley doresc alta.

Reuters relata la 27 august că JPMorgan şi Bank of America au încercat să convingă Fed să renunţe la modificarea contestată, în timp ce Goldman Sachs şi Morgan Stanley susţin menţinerea ei. Conflictul poate fi analizat prin prisma unei forme de captură regulatorie competitivă: lobby-ul nu urmăreşte numai diminuarea reglementării, ci şi distribuirea costului reglementării într-un mod favorabil propriului model de afaceri.

Aceasta este o interpretare analitică, nu dovada că Fed a fost capturată de vreuna dintre tabere.

Faptele demonstrabile sunt existenţa intereselor economice divergente şi acţiunile de lobby.

Rezultatul influenţei rămâne deschis.

• Capitalul nu este doar un cost

Băncile susţin că cerinţele suplimentare de capital reduc rentabilitatea şi pot limita creditarea. JPMorgan adaugă în disputa actuală că formula propusă favorizează tradingul în detrimentul creditării, potrivit Reuters.

Dar capitalul eliberat prin relaxarea reglementării nu are o destinaţie obligatorie. El poate susţine credite, poate permite extinderea activităţilor de piaţă sau poate facilita distribuirea capitalului către acţionari.

Capitalul îndeplineşte însă şi o funcţie prudenţială: absoarbe pierderile.

Cu cât banca dispune de mai mult capital propriu în raport cu riscurile asumate, cu atât pierderile pot fi suportate mai mult timp de acţionari înainte ca solvabilitatea instituţiei să fie ameninţată.

Întrebarea nu este, prin urmare, doar dacă cele aproximativ 60 de miliarde de dolari eliberate prin ansamblul modificărilor produc mai multă activitate economică, ci cât risc sistemic suplimentar acceptă societatea pentru această activitate.

• Miza dincolo de 22 de miliarde

Regula finală nu a fost adoptată.

Reuters relata la 27 august că Fed urmăreşte finalizarea reformei până la sfârşitul anului 2026.

Regulile de capital nu stabilesc numai cât de sigur trebuie să fie sistemul bancar. Ele modifică preţul relativ al activităţilor: creditare versus trading, depozite versus finanţare de piaţă.

Când JPMorgan pierde 13 miliarde de dolari din relaxarea anticipată, Bank of America alte 9 miliarde, iar Goldman Sachs şi Morgan Stanley câştigă relativ, Fed nu schimbă doar o ecuaţie, ci schimbă stimulente.

Iar stimulentele de astăzi modelează bilanţurile de mâine.

Întrebarea decisivă nu este care bancă va câştiga războiul de lobby, ci dacă formula recompensează modelul mai rezistent la următoarea criză de lichiditate sau modelul care utilizează capitalul mai eficient până când criza apare.

În ultimă instanţă, disputa se reduce la o alegere de măsurare a riscului: contează mai mult cât de dependentă este o bancă de finanţarea pe termen scurt sau volumul absolut al banilor care pot dispărea atunci când finanţatorii refuză să-i mai reînnoiască?

Acesta este arbitrajul real al Fed.