Golul nu rămâne gol

O simplă cronologie care vorbeşte de la sine. Pe 9 august, la Recea-Cristur, în judeţul Cluj, un echipaj de ambulanţă aflat în misiune a fost atacat cu bâte, topoare şi pietre, iar şoferul a ajuns pe masa de operaţie. După acest atac şapte persoane au fost arestate. Totul a plecat de la un zvon care circula pe TikTok, cum că ambulanţele fură copii. Într-un studiu publicat în februarie 2026 de federaţia sindicală a ambulanţierilor, 674 dintre cei peste o mie de angajaţi chestionaţi declaraseră că fuseseră agresaţi în anul anterior, iar 814 asistaseră la agresarea unui coleg.

Pe 15 august, şase zile după incidentul de la Recea-Cristur, a apărut ediţia 2026 a clasamentului Shanghai. Iar în acest clasament România are zero universităţi dintr-o mie.

Cele două fapte nu se explică unul pe celălalt. Dar au apărut în aceeaşi săptămână şi au relevanţă pentru aceeaşi ţară. În ce priveşte a doua dată, clasamentul Shanghai nu măsoară calitatea predării, ci calitatea cercetării: premii Nobel, medalii Fields, cercetători ultra-citaţi, articole în Nature şi Science, volumul de publicaţii. Domeniile umane - filosofia, istoria sau filologia - nu contează deloc. Acest top este un instrument construit la Shanghai, în 2003, pentru a măsura cât de mult rămăsese China în urmă. Dacă atunci China avea nouă universităţi în primele cinci sute şi niciuna în primele două sute, astăzi, peste două decenii mai târziu, China are 234 de universităţi în primele o mie, mai multe decât Statele Unite (187), şi şaisprezece în primele o sută, faţă de cele 37 ale americanilor.

China şi-a construit un sistem care premiază exact indicatorii care o avantajează. Dar dacă Europa contestă această metrică, România nici măcar nu participă la acest joc. Absenţa noastră nu este un fapt cultural, cum ar prefera, comod, unii să considere, ci o decizie legată de viziunea bugetară. Când e vorba despre reducerea deficitului şi politicile de austeritate, nu contează că vorbim de Iorga, Ceauşescu, Boc sau Bolojan, rezultatul a fost mereu scăderea finanţării pentru educaţie. Cifrele o arată fără drept de apel. România alocă educaţiei 3,4% din PIB, faţă de o medie europeană de 4,7%. Ţinta de şase la sută este scrisă în legea educaţiei din 2011, dar niciun guvern din ultimii treizeci de ani nu a atins-o, iar maximul istoric rămâne 4,3%, atins în 2008.

Banii puţini se văd în rezultate. La testele PISA din 2022, 44% dintre elevii români de cincisprezece ani se aflau sub pragul minim de competenţă ştiinţifică, în vreme ce media OCDE era 24%. Elevii de vârf sunt unu la sută la noi şi şapte la sută în medie.

Problema nu se opreşte însă la elevi, ci urcă la cei care îi învaţă. Singura analiză comparativă care există despre profesorii români vine dintr-un proiect european din 2008, BIOHEAD-Citizen, niciodată replicat la noi. Între 45 şi 48% dintre cei chestionaţi declarau că teoria evoluţiei le contrazice propriile convingeri, iar profesorii de biologie nu se deosebeau de restul. În Franţa şi în Estonia procentul era sub cinci. Datele au fost culese acum aproape două decenii şi nimeni nu le-a mai verificat de atunci.

Consecinţa acestui tablou se vede pe piaţă. Aproape 28.500 de studenţi români studiau în străinătate în 2023, adică 5,3% din toţi studenţii români. Aceştia au plecat mai întâi în Marea Britanie, unde numărul lor a scăzut de la 12.822 în 2021 la 5.991 în 2023, după ce Brexitul i-a transformat în studenţi internaţionali, cu taxe de câteva zeci de mii de lire pe an. S-au reorientat apoi spre Olanda, unde România a ajuns a treia ţară de origine, chiar în momentul în care universităţile olandeze îşi restrâng programele predate în engleză. Cifra este din statisticile UNESCO, pentru că statul român n-o are. Institutul Naţional de Statistică nu colectează date despre studenţii plecaţi, iar totalul publicat de Eurostat exclude Olanda, care nu mai raportează din 2019, deci e fals prin construcţie.

Singurele entităţi care măsoară sistematic fluxul sunt agenţiile de consultanţă educaţională, plătite prin comision de universităţile care recrutează. În Marea Britanie comisionul mediu e de circa cincisprezece la sută din taxa de şcolarizare, iar peste 40% din înmatriculările internaţionale trec printr-un agent. Şi nu este o conspiraţie, ci o piaţă care funcţionează exact cum a fost proiectată, în absenţa oricărei politici publice. Golul lăsat de stat nu rămâne gol. Îl ocupă partea interesată.

Nimic din toate acestea nu ţine însă de o fatalitate. Poziţia într-un clasament este o decizie de politică publică, nu un destin. Iar Franţa este dovada pentru că deşi cheltuieşte pentru cercetare aproximativ 2,2% din PIB, sub ţinta europeană de trei la sută, reuşeşte o preformanţă bună. Nici n-are sens s-o comparăm cu România, care cheltuieşte doar 0,5%, cel mai puţin din Uniune, la egalitate cu Malta. Deşi cheltuieşte mai puţin decât Germania, care alocă 3,1% din PIB pentru cercetare, Franţa are cea mai bine clasată universitate din Europa continentală, pe locul treisprezece, în vreme ce prima germană e abia pe 45. Şi faptul că Franţa are patru universităţi în primele o sută, transformă regiunea pariziană în primul spaţiu universitar al lumii, New York-ul şi Londra având câte trei, iar Bostonul şi Beijingul câte două. Prima dintre ele, Universitatea Paris-Saclay, a ajuns acolo prin fuziuni administrative făcute între 2015 şi 2020. Universitatea Paris-Sud era doar pe locul 37 în 2019, dar devenită prin comasări Paris-Saclay, aceeaşi instituţie a urcat pe 14 în 2020 şi se află astăzi pe 13. Niciun laborator nou nu apăruse peste noapte. A fost o viziune despre politici publice şi despre alocarea fondurilor.

Între timp noi nu am decis nimic altceva decât tăieri bugetare. Un stat care nu-şi numără studenţii plecaţi, dar taie fondurile pentru educaţie şi cercetare, n-are cum să se orienteze în această lume dinamică şi concurenţială. Şi acelaşi stat care scoate biologia dintre disciplinele din trunchiul comun al ultimelor clase de liceu n-ar avea de ce să fie surprins că mulţi au mai mare încredere în orice se spune pe TikTok decât canalele oficiale. Cele două date din august nu se explică una pe cealaltă. Dar nici nu sunt independente.