Inocenţă şi răutate

Nu am inventat eu perechea aceasta de ”cuvinte cheie”, vorba lui Baudrillard. Ea a fost găsită ”vinovată” de relevanţă filosofică în neconvenţionalele căutări prin lumea oamenilor şi a spiritului întreprinse de Vladimir Jankelevitch. Eseul, publicat în 1972, marchează un fel de scală pe care poate şi chiar trebuie măsurată capacitatea de a înţelege omul, omenirea, omenia, neomul, neomenirea, neomenia, realitatea frumoasă, dar şi cea hidoasă a individualităţii umane, respectiv a plural-complexităţii sociale. De ea am să mă folosesc şi eu, dînd curs invitaţiei de a continua discursul despre imperativul schimbării în societatea şi în politica din România, curajos lansat de MAKE în jurnalul (filosofic!) ”BURSA”. Ironia este intenţionată, dar cîtuşi de puţin răuvoitoare! Dar, despre rolul ironiei şi al umorului în tumultul şi ”logica” vieţii cotidiene puteţi afla mai multe tot de la ”autorul zilei”, Jankelevitch, ”Ironie ou la bonne conscience”, 1936. De acolo, veţi înţelege de ce duşmanii libertăţii sociale şi de spirit, dintotdeauna, dictatorii de toate culorile şi nuanţele, fără excepţie, au urît total şi din toţi rărunchii, ironia, umorul, gluma, şarja. De ce ”încruntaţii” încrîncenaţi din principiu şi din raţiuni ideologice, au fost şi sunt duşmanii cei mai periculoşi ai democraţiei şi ai libertăţii. Ai spiritului uman, creator.

Să începem, deci, cu începutul! Ideea că societatea, politica în speţă, trebuie şi poate fi schimbată, după dorinţă şi/sau după un ”proiect”, astfel încît să producă alte rezultate, unele folositoare şi nicidecum ruinătoare pentru şansele de ”progres” ale societăţii şi ale oamenilor ei, cum sunt cele de azi, nu este chiar o noutate. E un fel de marotă a modernităţii europene, deci nu e mai veche de vreo patru sute de ani. Pînă pe la 1600, zeci de generaţii de oameni s-au născut, au trăit şi au murit pe planeta aceasta cu ideea că alcătuirile sociale sunt fixe, dictate de raţiuni aflate dincolo de voinţa schimbătoare şi de tribulaţiile necontrolabile ale spiritului uman, înrădăcinate în arealul divinului şi al ”Divinităţii”. De aceea, nici nu trebuie încercat să le schimbăm: nu este moral, nu poate fi Bine şi nici înţelept! Debutul căutărilor teoretice şi practice ale modernităţii, pentru a găsi calea schimbării sociale este profund marcat de ”inocenţă”. Spre exemplu, ideea că tot ceea ce avem de făcut este să găsim ”modelul ideal”, matriţa, gestaltul, formula optimă, finalitatea dezirabilă a schimbării. După aceea, totul vine aproape de la sine. Cineva trebuie să pună modelul în realitate şi atît! Cine? O autoritate, şi anume una pămînteană: Regele înţelept, Domnitorul luminat, Preotul luminat, Dictatorul luminat, Savantul luminat, Artistul luminat, Marele şi benevolentul Vrăjitor, Alchimist, Ocultist, Inventator etc. Toţi marii utopişti ai gîndirii europene, de la More, la Campanella şi de la Saint-Simon, la Almodovar, dacă doriţi, s-au ocupat cu această parte a proiectului! Problema este aceea că rezultanta istorică este, dincolo de orice îndoială, eşecul! Nimeni, niciodată încă, nu a putut să separe ”proiectul” de cel care a încercat să îl pună în practică şi, mai ales, de greşelile şi limitele căilor alese de acesta. De aceea, nici pînă azi nu ştim dacă utopiile sunt destinate să rămînă utopii, pentru că sunt rău alcătuite, ori pentru că sunt rău puse în practică, ori amîndouă! Ideea că de azi pe mîine luăm partidelor şi mai general ”birocraţiei politice” instrumentele deciziei din mîini, că punem ”cetăţeanul” să guverneze, să se auto-guverneze, face parte din patrimoniul generos al ideilor utopice de care nu cred că mai are rost să ne împiedicăm şi în secolul XXI.

Cealaltă idee ”inocentă” de care ne împiedicăm inevitabil este cea potrivit căreia schimbarea socială structurală, din temelii, are ca precondiţie o mutaţie de conştiinţă. În masă! Toate utopiile totalitare pleacă la drum cu un ”altfel de om” decît cel care circulă azi pe străzile oraşelor şi pe uliţele satelor. ”Omul nou”. Ce se întîmplă cînd o luăm pe calea aceasta ştim deja, iar inocenţa nu ne mai este de nici un folos, devine chiar conivenţă criminală. Ne-a spus-o, ne-a desenat-o în imagini cutremurătoare Aldous Huxley, ”Brave new world” 1932 (!!!). Mă rog, pentru cine doreşte şi Orwell, Animal Farm, 1945. Iar pentru cine nu are chef de literatură şi sociologie ”fină”, să ia cărţile de istorie a totalitarismelor secolului XX şi să se cutremure.

În sfîrşit, cea de a treia ”inocenţă” pe care, datorită experienţei istorice şi teoretice, nu ne-o mai putem permite este ideea că ”schimbarea” poate începe din orice ”colţ”, domeniu, iar de acolo s-ar putea extinde natural, de la sine, în tot arealul social, aşa cum focul pus într-un colţ al pădurii poate cupinde tot codrul. În general, modelele cu care operăm pentru înţelegerea schimbării sociale, nu doar la nivelul simţului comun, ţin de priceperea epocii pietrei necioplite!!! Ca să aveţi uşor în faţa ochilor gradul monumental de inadecvare, coborîţi la nivelul de complexitate numit ”corpul uman”. Închipuiţi-vă acum că încercaţi să faceţi ”un om biologic nou” după ideile vînturate prin filosofiile modernităţii!!! De rîsul curcilor! Iar cine crede că ”socialul” este mai puţin complex decît biologicul, îmi pare rău să o spun, nu ştie ce spune!

Bun şi atunci, de unde să începem? Cu ce? Aici este cazul, poate, să dăm o raită prin ograda cu idei a lui Henri Bergson, unul dintre părinţii spirituali ai lui Jankelevitch. Să plecăm de la premisa, susţinută briliant de o parte însemnată a celor mai noi cercetări ştiinţifice asupra ”conştiinţei umane” potrivit căreia, în cunoaşterea şi reprezentarea realităţii lumii şi a socialului operăm cu un deficit de adecvare structural, masiv, deocamdată, de nedepăşit. Asta nu trebuie, desigur, să ne dezarmeze, ci doar să ne îndemne la prudenţă şi mai ales la a renunţa la ”marile proiecte”. Hai să începem de la firul ierbii cu cîte ceva şi să vedem ce iese. Eu, spre exemplu, port cu mine convingerea nestrămutată că politica din România şi de oriunde, s-ar schimba dramatic dacă am face un singur pas: să ataşăm oamenilor politici şi deciziilor pe care le iau în exercitarea funcţiilor lor doze precise de răspundere: morală, administrativă, penală. Începînd cu ziua în care oricare şi fiecare persoană care ocupă o funcţie publică va trebui să plătească şi va plăti cu bunul propriu, cu poziţia socială, cu prestigiul său, cu libertatea sa şi la nevoie chiar cu viaţa pentru oalele sparte prin exercitarea deficitară a atribuţiilor sale sau pentru oalele furate cu car cu tot din visteria publică, ori din avutul particular al altora, atunci vom avea în România, destul de repede, alţi oameni în politică, în poziţii de decizie, alte mecanisme de control asupra consecinţelor sociale ale guvernării, altă faţă a politicii. Eu zic că putem face pasul acesta într-o generaţie. După aceea, ne-am putea gîndi, mai mulţumiţi şi mai liniştiţi, şi la pasul următor!