Întâlnirea din Alaska şi lecţia lui Ion I. Nistor

Întâlnirea din de la baza militară Elmendorf-Richardson din Anchorage, Alaska, dintre Vladimir Putin şi Donald Trump, are aerul sumbru al unei scene de secol al XIX-lea: doi ”împăraţi” care negociază peste capul naţiunilor mici, ca şi cum suveranitatea lor ar fi o monedă de schimb. Iar ”pacea”, a sugerat Donald Trump, ar putea presupune cedări teritoriale din partea Ucrainei, ceea ce ne duce la un scenariu care reactivează spectrul ”marilor înţelegeri” de tip Ialta, prin care Europa de Est a fost sacrificată de dragul unui aşa-zis echilibru global. Deşi întâlnirea de la Anchorage nu s-a încheiat cu un acord, analogia cu arbitrajul de la Munchen din 1938 - când marile puteri au cedat Cehoslovacia în faţa lui Hitler - rămâne o comparaţie inevitabilă.

În faţa acestei perspective, lectura lui Ion I. Nistor capătă o forţă profetică. Prima ediţie a volumului său, Problema ucraineană în lumina istoriei, a apărut la Cernăuţi în 1919, imediat după Marea Unire, ca răspuns direct la propaganda ucraineană. Cartea a fost reeditată şi revizuită în 1934, într-un moment în care revendicările ucrainene reveneau cu forţă, iar ameninţarea sovietică plana asupra Basarabiei. De la 1919 până în 1934, Nistor a menţinut aceeaşi idee: Ucraina era un ”teren de dispută” între imperii, iar Rusia folosea constant mituri istorice pentru a-şi acoperi expansionismul. ”Politica rusească a urmărit necontenit acapararea ţărilor de la Nistru până la Dunăre, sub pretextul apărării fraţilor slavi”. (Problema ucraineană în lumina istoriei, ed. 1934, p. 172) Această frază, scrisă în perioada interbelică, ar putea trece fără probleme ca un fragment dintr-un raport de intelligence de astăzi. De la Crimeea la Donbas, retorica lui Putin repetă exact acest ”pretext al apărării fraţilor” pentru a justifica agresiunea.

La fel de actual este şi celălalt avertisment al lui Nistor: fragilitatea garanţiilor occidentale. În 1919, România se baza pe tratatele de la Versailles, dar Nistor intuia că ele nu vor rezista presiunii geopolitice. În 1934, după ascensiunea Germaniei naziste şi a URSS, el scria: ”Marile puteri îşi schimbă politica după interesul lor de moment; micile popoare nu pot să-şi întemeieze viitorul numai pe garanţiile lor”. (ibidem, p. 11).

Diferenţa dintre epoca lui Nistor şi cea contemporană este dată de existenţa Uniunii Europene şi a NATO, care oferă un cadru instituţional de solidaritate şi apărare colectivă. Dar fragilitatea rămâne aceeaşi: coeziunea acestor organizaţii, în primul rând a NATO, este pusă la încercare tocmai de tentaţia Americii lui Trump de a face compromisuri. Dacă în anii "30, Versailles-ul s-a dovedit incapabil să reziste presiunii totalitare, astăzi pericolul este ca NATO să fie paralizat de diviziuni interne, iar Uniunea Europeană să ezite între solidaritate şi izolaţionism. Lecţia lui Nistor ne arată că nici cele mai puternice alianţe nu sunt indestructibile atunci când voinţa politică se clatină.

Astăzi, când chiar preşedintele american sugerează cu insistenţă că pacea se poate construi prin cedări teritoriale, rămâne actual: garanţiile internaţionale nu pot fi considerate imuabile, iar România nu îşi poate permite să fie doar un spectator, ci trebuie să contribuie activ la consolidarea securităţii regionale în cadrul UE şi NATO. Pentru Nistor, România nu putea fi un simplu spectator, ci trebuia să îşi asume rolul de protector al stabilităţii regionale. Această viziune ar trebui reactivată astăzi: sprijinul pentru Ucraina nu este doar un calcul geopolitic conjunctural, ci o datorie istorică şi morală. A abandona Kievul în faţa Moscovei înseamnă a abandona totodată propriul nostru viitor.

Întâlnirea din Alaska a părut o scenă imperială, dar în realitate doar unul dintre ”împăraţi” are puterea de a decide echilibrul global. Rusia nu este astăzi o mare putere nici militar, nici economic, ci o ţară slăbită, dependentă de un arsenal nuclear moştenit din epoca Războiului Rece. Putin, prizonier al obsesiei sovietice de a forţa America la concesii - obsesie născută în anii lui Hruşciov, de la criza Berlinului la criza rachetelor - pare condamnat să repete aceleaşi reflexe geopolitice într-un alt context şi o altă epocă. Ceea ce schimbă însă radical ecuaţia este Donald Trump: prin felul în care-l legitimează pe Putin ca partener de negociere, preşedintele american transformă Rusia într-o putere aparent egală, deşi realitatea istorică şi geopolitică o plasează pe alt plan. În acest paradox se ascunde adevăratul pericol pentru Europa de Est: nu forţa Rusiei, ci concesiile făcute de Occident.

Din 1919 până astăzi, ”problema ucraineană” a rămas aceeaşi: Rusia revendică, iar Occidentul ezită, lăsând statele mici să decidă dacă se lasă jucate pe tabla de şah sau aleg să reziste împreună. Dar astăzi asistăm la o mutaţie: de la rolul NATO ca principal garant al securităţii colective către Uniunea Europeană ca actor strategic în devenire. Rusia ştie bine acest lucru şi tocmai de aceea atacă nu doar Ucraina, ci însăşi coeziunea UE, încercând să o submineze prin propagandă, prin război hibrid şi prin exploatarea diviziunilor interne. Pericolul real pentru Europa de Est nu este doar agresiunea militară, ci şi încercarea Kremlinului de a distruge proiectul european, lăsând statele membre izolate şi vulnerabile. De aceea, miza nu mai este numai apărarea Ucrainei, ci apărarea Uniunii Europene ca spaţiu politic de solidaritate. Iar România, în logica lecţiei lui Ion I. Nistor, nu poate fi un simplu spectator: destinul său este legat indestructibil de viitorul UE, singura garanţie reală că ”lecţia” se transformă în rezistenţă şi nu în capitulare.