IPOTEZE DE WEEKEND Un exerciţiu de previziune

Tot suntem în vacanţă, unii chiar şi cu mintea. Eu, spre exemplu, nu mai am deloc chef să dau în bobi ca să ghicesc care este următoarea ”soluţie miracol” pentru ca România să aibă şi ea o scenă politică coerentă şi responsabilă, eficientă şi orientată esenţial nu spre desăvîrşirea jafului şi irosirea cu toptanul a oportunităţilor de dezvoltare, ci spre rezolvarea măcar a unora dintre marile probleme structurale ale societăţii. Iau o pauză, deci, şi mă întreb, aşa...ca proasta-n tîrg cu deştu-n gură, cum o să arate România peste....să zicem 50 de ani.

O jumătate de secol este un orizont de previziune generos care lasă loc suficient şi pentru analiza serioasă a trendurilor generate de realitate curentă, dar şi pentru schimbări radicale introduse de cele mai diverse tipuri de posibile ”rupturi” ale cursului quasi inerţial al istoriei: descoperiri ştiinţifice şi străpungeri tehnologice care mută radical limitele cunoaşterii şi ale capacităţilor lui homo faber; dobîndirea de capacităţi ce restructurează balanţe esenţiale, cum sunt cea dintre mediu şi societate, dintre necesarul şi acoperirea cu energie, dintre comunicare şi intoxicare informatică, dintre educaţie şi performanţă socială, dintre starea de sănătate şi spectrul morbidităţilor cu grade diferite de incapacitare şi mortalitate, dintre inteligenţa umană şi cea artificială, dintre gestiunea conflictelor prin confruntare, violenţă structurată, respectiv prin control eficient şi soluţii de aplanare, de disipare şi eliminare a surselor de tensiune; catastrofe generate de întreruperea şi/sau prăbuşirea accesului la resurse vitale, apă, teritoriu, resurse energetice, resurse naturale pentru procese industriale, resurse de hrană, resurse economice speciale cum sunt creditul sau moneda virtuală, toate acestea produse fie de cauze naturale, fie de evenimente sociale, fie de un cuplu care le combină.

Începutul ciclului de 50 de ani în care ne găsim poate fi plasat, arbitrar, în jurul anilor 80 ai secolului trecut. Alt ciclu de 50 de ani, înapoi, ne plasează în jurul anilor 30 din secolul XX. Iar încă un ciclu înapoi ne aduce pe la 1880, adică fix în punctul de origine al ”României moderne”. Primul ciclu este dominat de procesele care duc la structurarea politică şi stabilizarea statului numit România pe fondul crizelor europene şi globale care generează primul război mondial, respectiv de consecinţele social-economice ale concretizării primei faze a revoluţiei industriale. Al doilea ciclu este dominat de alte două rupturi masive, al doilea război mondial, respectiv intrarea României în sfera de dominaţie sovietică, pe fondul începutului celei de a doua faze de industrializare a societăţilor euro-atlantice. În sfîrşit, al treilea ciclu este dominat de consecinţele prăbuşirii sistemului sovietic, de plasarea centrul de gravitaţie geo-politică a României în orbita structurilor europene şi euro-atlantice, de destrămarea lentă a structurilor instituţionale şi sociale specifice modelului bolşevico-comunistoid şi mai ales de consecinţele dramatice ale dezvoltării tehnologiilor de transport şi de comunicare la nivel global.

În fiecare dintre aceste ”sloturi de istorie” societatea României este pradă unor profunde şi grave crize, adesea suprapuse şi cu cicluri decalate, care le potenţează consecinţele negative. Tiparul de ”dezvoltare” este cel dictat de decalajul constant şi consistent reprodus, întărit, cu fiecare ciclul economic şi geo-politic, faţă de epicentrul european care dictează condiţiile şi costurile remorcării României. Inevitabil, una dintre temele dominante în politica internă este cea a ”recuperării decalajului”. Încercări, unele mai consistente, altele grotesc superficiale, încheiate toate cu eşecuri relativ predictibile. În România, tema ”generaţiilor de sacrificiu” este, de aceea, perenă în politică, în mentalul colectiv şi chiar în reflectarea lui literară. Ca şi tema balanţei mereu incerte, instabile, prea sensibilă, prea uşor scoasă din punctul de echilibru, dintre procese disolutive, dispariţia lumii vechi, şi încercări care mai de care mai stîngace şi prea puţin consistente de articulare a soluţiilor instituţionale, politice, economice şi culturale proprii ”lumii noi”.

Cum va fi cel de al patrulea ciclu? Deja putem spune cu quasi certitudine că, structural, gradul de similitudine va fi foarte ridicat. Crize sociale suprapuse, niciodată atacate frontal, de aceea mereu lăsate moştenire ”generaţiilor viitoare”. Încheierea actualului ciclu aruncă în viitorul imediat, pe umerii următoarelor două generaţii, problemele complicate ale unei îndatorări sociale fără precedent ca mărime absolută, dar mai ales din punctul de vedere al capacităţii de deformare pe termen lung a proceselor economice şi sociale, al încercărilor prin care s-ar urmări remedierea unora dintre consecinţele ”grelei moşteniri” a actualului ciclu. Poziţionarea ”la remorcă” este singura disponibilă pentru România şi în următorul ciclu. Ar putea fi remorca unei Europe ieşită de sub tutela americană, a unei Americi care distruge modelul europei unite şi reinstaurează vasalitatea ”la bucată” pentru principalii actori europeni, ca şi pentru cei din periferie. Ar putea fi remorca Rusiei dacă efortul ei de recîştigarea a privilegiilor geopolitice imperiale va fi încununat de succes, susţinut, cît de cît, de Statele Unite şi de China. Aşa cum este cazul acum în conflictul cu Ucraina.

Dar elementul tehnologic? Oricît de repede şi în orice direcţii va evolua ”lumea vituală” şi uneltele care o fac nu doar previzibilă, ci şi inevitabilă, societatea României nu va beneficia de consecinţele pozitive decît tîrziu, mult mai tîrziu decît societăţile din nucleul de dezvoltare. Iar beneficiile vor veni la costuri piperate, după modelul centru-periferie pus la lucru în relaţiile cu România de la 1877 şi pînă azi! În cea mai bună variantă, peste încă 50 de ani România ar putea fi o societate cu un grad de mobilitate pentru care astăzi nu avem etaloane de comparaţie. De la mobilitatea în teritoriu, la mobilităţile profesionale şi culturale. Spectrul ocupaţional al populaţiei ar putea fi radical schimbat, o bună parte fiind ocupată în activităţi şi profesii pentru care astăzi nu avem încă nume. Este foarte probabil că va fi o societate încă şi mai drastic împărţită între categoriile şi zonele sociale care împart privilegiile, oportunităţile şi beneficiile dezvoltării respectiv categoriile care împart doar consturile şi consecinţele negative. La limită, o societate în care cele două categorii sunt quasi total segregate ca zone de locuire, zone de activităţi ocupaţionale, zone de exercitare profesională, zone de recreere, nu mai spun despre zone educaţionale sau de îngrijire medicală. O Românie cu mult mai puţini locuitori, împărţită de facto, poate chiar şi de jure, între diferitele regiuni, nu istorice, ci sociale. Fenomenul este deja vizibil azi în accelerarea segregării urbane, în segregarea tot mai accentuată urban-rural, în segregarea zonelor rezidenţiale şi de recreere etc

Singurul lucru care încă nu îmi este foarte clar se referă la algoritmii instituţionali pentru accesul la ”pastilele de fericire”. Vezi, Huxley ”A brave new world” publicată încă din 1932!!!