Mingea şi cetatea. Fotbalul, continuarea politicii cu alte mijloace?

Vineri seara, la Dallas, după ce Egiptul a eliminat Australia la loviturile de departajare, selecţionerul Hossam Hassan a înconjurat terenul cu un steag palestinian pe umeri, în timp ce tribunele scandau Free Palestine. Şi, chiar dacă este vorba despre tenis, faptul că la Londra în aceiaşi zi organizatorii turneului de la Wimbledon decideau că un amortizor de rachetă în formă de pepene, purtat de jucătoarea turcă Zeynep Sonmez după ce i se interzisese insigna cu drapelul palestinian, nu depăşeşte pragul perturbării şi poate rămâne pe teren, este expresia aceleiaşi tensiuni dintre neutralitatea proclamată şi politica inevitabilă. Două scene care spun ceva esenţial despre lumea în care se joacă această Cupă Mondială. Simbolurile politice circulă astăzi mai repede prin stadioane decât prin cancelariile diplomatice, iar instituţiile sportului, de la FIFA la All England Club, au ajuns să exercite, fără să o recunoască, o veritabilă jurisdicţie asupra expresiei politice.

Întrebarea care se pune firesc, dacă mai este fotbalul sport, are ceva naiv în ea. Fotbalul nu a devenit politică peste noapte, ci a fost politică dintotdeauna, pentru că este singura instituţie modernă capabilă să producă, la scară de masă şi cu regularitate de calendar, experienţa emoţională a naţiunii. Eric Hobsbawm observa în Naţiuni şi naţionalisme că o comunitate imaginată de milioane de oameni pare mai reală atunci când ia forma unei echipe de unsprezece jucători cu nume şi chip, iar Orwell observa - în articolul din 1945 Spiritul sportului, referindu-se la turneul echipei de fotbal Dinamo Moscova în Anglia - că sportul internaţional a devenit „un război purtat fără gloanţe”. Ceea ce s-a schimbat nu este natura fotbalului, ci natura politicii. Într-o epocă în care partidele s-au golit de membri şi de funcţia de mediere, în care democraţia se retrage din corpurile intermediare care definesc societatea civilă, încărcătura simbolică pe care instituţiile politice nu o mai pot procesa migrează spre arenele care au rămas pline. Şi, dacă nu e prima oară în istorie când stadionul devine locul în care se face politică, căci deja la romani şi bizantini partidele se năşteau pe stadion, este însă simptomatic modul în care fotbalul preia ceea ce parlamentul a abandonat.

Cupa Mondială din 2026 oferă un laborator aproape perfect. Turneul se joacă în America lui Donald Trump, care l-a transformat într-un proiect de putere personală, iar marea favorită este tocmai Spania, ţara europeană cu care preşedintele american s-a confruntat spectaculos atât în privinţa cheltuielilor de apărare, cât şi a războiului cu Iranul, a tragediei din Gaza şi a imigraţiei. Dacă Pedro Sanchez va asista pe 19 iulie, la MetLife Stadium, la ridicarea trofeului de către o echipă pe care Trump a numit-o public o echipă de învinşi, imaginea nu va fi sportivă, ci geopolitică. Germania oferă contraexemplul. Eliminarea echipei de fotbal germane în faţa Paraguayului a fost privită mai puţin ca un accident sportiv, şi mai mult ca o confirmare a crizei de guvernabilitate germane. Germania a fost descrisă ca o echipă ambiţioasă şi lipsită de nerv, în care nimeni nu îşi asumă răspunderea, descriere care viza transparent coaliţia cancelarului Merz în aceeaşi măsură cu selecţionata de fotbal. Iar în cazul Angliei se utilizează parabola calendarului politico-electoral. Andy Burnham urmează să devină prim-ministru la o zi după finală, iar clasa politică britanică reciteşte lecţia anilor Wilson, victoria de pe Wembley din 1966 care a consolidat un guvern aflat în austeritate şi eliminarea din 1970, cu patru zile înaintea scrutinului pierdut. Efectul electoral real rămâne disputat de politologi, dar politicienii se comportă ca şi cum ar fi cert, iar aceasta este, în sine, o realitate politică.

Cazul francez este cel mai bogat teoretic, pentru că surprinde o întreagă strategie de adaptare a extremei drepte. Jean-Marie Le Pen, liderul istoric al Frontului Naţional rebotezat Reuniunea Naţională de către fiica sa, ataca echipa Franţei în termeni rasiali, denunţând jucătorii naţionalei ca francezi artificiali. Apoi Marine Le Pen prelua, în 2010, de la tată său tema clanurilor etnice din vestiar. Astăzi, când douăzeci şi trei dintre cei douăzeci şi şase de jucători ai Franţei sunt născuţi în hexagon, Reuniunea Naţională nu mai atacă diversitatea selecţionatei, ci privilegiul jucătorilor. Jordan Bardella, înlocuitorul Marinei Le Pen, le reproşează multimilionarilor din avioane private că dau lecţii de vot francezilor cu salarii de o mie trei sute de euro cu referire directă la Kylian Mbape. Resentimentul nu a dispărut, a fost recodificat, mutat de pe teren identitar pe teren social, pentru că în perspectiva prezidenţialelor din 2027 echipa naţională a devenit un teren pe care extrema dreaptă nu îşi mai permite să piardă puncte.

România merită, însă, privirea cea mai atentă, pentru că aici traseul de la tribună la putere poate fi reconstituit aproape didactic. Încă din anii nouăzeci ai secolului, peluzele româneşti erau un spaţiu de radicalizare tolerată. Scandările xenofobe, bannerele antimaghiare şi antirome, cultul violenţei ritualizate în derbiuri făceau parte dintr-un folclor pe care cluburile îl exploatau comercial, autorităţile îl ignorau, iar sancţiunile UEFA şi FIFA, meciurile jucate cu porţile închise, amenzile repetate pentru rasismul din tribune, erau tratate ca fatalităţi climatice, nu ca simptome politice. Peluza era, de fapt, o şcoală. Acolo se învăţau organizarea ierarhică, disciplina de grup, coregrafia mobilizării, economia simbolică a drapelului şi, mai ales, logica binară a lui noi împotriva lor, adică exact competenţele de bază ale politicii de masă, într-un moment în care partidele renunţau tocmai la ele.

Ceea ce lipsea acestei energii era antreprenorul politic capabil să o scoată din stadion. Acesta n-a apărut spontan, a fost construit metodic, iar biografia lui George Simion este exemplară în acest sens. Liderul de galerie al echipei naţionale, organizatorul coaliţiilor de ultraşi strânse sub tricolor, a transformat mai întâi peluza în stradă, prin marşurile unioniste şi campaniile cu Basarabia pe bannere, apoi strada în partid. AUR nu a venit din societatea civilă, nici din vreo dizidenţă doctrinară, ci direct din această subcultură a tribunei, cu tot cu repertoriul ei de scandări, steaguri şi adversari desemnaţi. Ceea ce trei decenii fusese privit ca pitoresc periculos, dar marginal, s-a dovedit a fi incubatorul celei mai dinamice mişcări extremiste din politica românească. Iar lecţia instituţională este limpede. Acolo unde partidele îşi golesc funcţia de socializare politică, altcineva o preia, iar peluza s-a dovedit un substitut redutabil, pentru că oferea deja ceea ce politica nu mai oferea, apartenenţă, ritual şi duşman.

Rămâne întrebarea din titlu. Mai este fotbalul şi sport? Autonomia sportului nu este o stare naturală, ci o instituţie, o convenţie fragilă, apărată de reguli formale şi erodată permanent de practici informale. Când FIFA interzice declaraţiile politice pe teren dar tace la steagul lui Hossam Hassan, când Wimbledon interzice insigna dar acceptă pepenele, aceste instituţii nu aplică o neutralitate preexistentă, ci negociază, de la caz la caz, graniţa dintre sport şi politică. Iar o graniţă negociată este, prin definiţie, o graniţă politică. Fotbalul poate rămâne sport în interiorul celor nouăzeci de minute. Tot ce se întâmplă înainte, după şi în jurul lor, de la imnuri la amortizoare de rachetă şi de la peluze la partide, aparţine cetăţii. Formula Clausewitz privind războiul poate fi, aşadar, răsturnată fără mari riscuri. Nu fotbalul este continuarea politicii cu alte mijloace, ci politica, golită de substanţa ei deliberativă, a ajuns să se continue prin fotbal. Iar asta nu spune ceva îngrijorător despre sport ci despre politică.