Moştenirea ”Iliescu”

Ultimul act politic al vieţii personajului ”Ion Iliescu” s-a consumat. Funerariile. Oficiale. Naţionale, cum impropriu s-a spus la noi, în loc de ”funerarii de stat”, cum ar fi fost potrivit. Ca mai toate momentele critice ale parcursului său în această lume, şi acesta a generat controverse, a dezbinat. Nu neapărat din vina lui, dar sigur pentru că el, şi nu altcineva, s-a aflat în punctul zero, în miezul temei, al zilei, al istoriei. Vrem, nu vrem, ne place, nu ne place, colectiv, ca societate, suntem ”moştenitorii lui Iliescu”. Ar trebui să fim chemaţi la ”masa succesorală” şi cineva ar trebui să împartă fiecăruia ceea ce i-a fost lăsat, fie prin actul testamentar, fie prin efectul unor legi care reglementează succesiunea între urmaşi. În cazul politicii, aceste proceduri judiciare nu funcţionează. ”Testamentele” oamenilor politici, chiar şi atunci cînd există documente care ar putea juca un asemenea rol, niciodată nu produc efectul scontat. ”Testamentul lui Lenin”, bunăoară, celebra scrisoare prin care liderul bolşevic avertiza conducerea partidului despre tarele de personalitate ale lui Stalin şi, pe cale de consecinţă, despre pericolele posibilei sale ascensiuni la vîrful piramidei puterii moscovite, a rămas o simplă foaie de hîrtie. Pînă şi existenţa ei a fost grijuliu ascunsă, oficial negată timp de 80 de ani de puterea de la Moscova! Exemple sunt însă gîrlă, de la Roosevelt, la Kennedy, de la Gandi la Mao şi de la De Gaulle, la Margaret Thatcher. În politică e altfel. E pe apucate. ”Moştenitorii” puterii şi mai ales ai puterii la vîrf sunt şi ei ”animale politice”. Cu un asterix: de pradă. Ia fiecare cît apucă, cît de repede apucă, cît de strîns ţine între dinţi sau în pumni ceea ce a apucat. La fel a făcut şi Iliescu cu puterea care-i scăpase printre degete lui Ceauşescu. Nici Ceauşescu nu a făcut altfel, cînd Dej a părăsit scena, iar puterea lui şi-a încheiat parcursul. Cît despre legi care să reglementeze ”moştenirea politică”, acolo unde există, ele se rezumă la cîteva prescripţii constituţionale, menite să rezolve transferul controlat de putere în cazuri excepţionale. Nu mai era cazul, Iliescu ieşise din viaţa activă, era de mult doar un pensionar de lux al funcţiei prezidenţiale.

Bun, şi atunci, cu moştenirea noastră cum rămîne?

Unii s-au grăbit să îşi ia nişte aere filosofice şi să expedieze problema fără să se mai complice: ”Iliescu a trecut la judecata istoriei”. Cu alte cuvinte, trebuie să aşteptăm de la ”doamna” respectivă, să vedem ce ne dă fiecăruia în parte şi tuturor la un loc din moştenirea care ne revine. Cît să aşteptăm, nu se ştie! Istoria asta are prostul obicei să se pronunţe asupra aceloraşi fapte şi împrejurări repetat şi contradictoriu, dar mai ales foarte, foarte tîrziu. În realitate, ”Istoria” nu se pronunţă niciodată. Cei care stabilesc mărimea şi valoarea unei moşteniri politice sunt nişte oameni. Moştenitorii înşişi, iar uneori şi cei lăsaţi cu buza umflată la împărţirea moştenirii. Unii activi în politică, alţii doar în calitate de ”comentatori oficiali”. Ei sunt cei ce scriu ceea ce citim noi, mai tîrziu, prin cărţile de istorie că ar fi fost istoria. ”Istoria” în acest sens este doar o naraţiune oficializată, care a avut întotdeauna grijă, mare grijă!, să scrie şi să rescrie paginile mai puţin sau deloc convenabile politic pentru urmaşi. Iar acolo unde a fost nevoie, a fost pusă să inventeze pagini noi care, în realitate, nu au existat niciodată! O naraţiune menită să joace un rol de seamă în propaganda oficială a ”regimurilor moştenitoare” şi, desigur, a personalităţilor de vîrf în jurul cărora s-au organizat aceste regimuri. Uneori şi în organizarea opoziţiei la puterea oficial moştenitoare. Din acest motiv, există întotdeauna şi o istorie alternativă. O naraţiune care descrie altă istorie decît cea care ne este livrată oficial. În cazul Iliescu, scenariul acesta este o certitudine. ”Istoria” care se presupune că îl va ”judeca” pe Iliescu, cîndva, este în bună parte deja scrisă, se scrie chiar acum sub ochii noştri şi va fi copios completată de viitorime în aceeaşi cheie: o variantă ”oficială”, o variantă ”alternativă”. De-a lungul timpului, cele două pot schimba rolurile între ele, astfel încît, cîndva, varianta alternativă să devină oficială şi invers. Şi nu doar o dată! Oricum, nimeni nu ştie niciodată ce grad de congruenţă există între aceste naraţiuni şi ”Adevărul Istoric”.

Cealaltă soluţie pentru ”a rezolva” problema moştenirii ”Iliescu” ar fi să deschidem ochii şi să ne uităm de jur împrejur. Tot ce mişcă-n ţara asta, rîul, ramul, este parte din ”moştenirea Iliescu”. A lui şi a urmaşilor săi politici, din ”prima generaţie”. De pe vremea cînd încă mai era în viaţă. O şandrama constituţională care permite toate abuzurile împotriva dreptului, a democraţiei şi a cetăţeanului. Un model feudal de organizare şi exprimare politică a aşa ziselor partide. Un sistem parlamentar care funcţionează în doar două ”moduri”: abuziv-dictatorial şi irelevant. O economie falimentară. Un stat incapabil să furnizeze cetăţenilor, pe care îi spoliază prin taxe şi impozite, serviciile deja plătite în materie de învăţămînt, sănătate, cultură, amenajări civilizaţionale urbane şi rurale, apărare şi siguranţă publică, soluţii şi oportunităţi de dezvoltare individuală, comunitară şi colectivă. În loc de toate acestea, o maşinărie de tocat banii publici, cei mai mulţi constituiţi din împrumuturi, pe care le vom plăti noi, dar mai ales urmaşii urmaşilor noştri. Tocatul banilor nu este însă la întîmplare, nu oricum, ci prin ”repartizarea judicioasă” către găştile şi haitele de partid, locale şi de la centru. Desigur, partea leului şi-o taie nu căţelandri din ”curtea mică”, ci lupii îmbrăcaţi în piei de cîine, puşi de pază de stăpînii pe care nu-i vede nimeni, niciodată. Nu pentru că ar fi invizibili, ci pentru că aşa-i scrisă piesa! Aşa trebuie! Aşa se cade! Aşa-i decent!

Paradoxul ”moştenirii Iliescu” nu poate fi dislocat în nici un fel. Nici măcar sabia şi mîna Marelui Alexandru nu sunt de folos aici. Acest nod gordian există simultan nu în trei, ci în mai multe dimensiuni. Ca şi contemporaneitatea sa, viitorimea lui Iliescu se va ciondăni şi îşi va scoate ochii pentru o moştenire ficţională, în timp ce moşntenirea reală, deşi palpabilă şi plină de consecinţe, va fi ignorată pentru că recunoaşterea ei nu convine nimănui. Dorinţa şi puterea de a se confrunta cu realitatea nu au fost niciodată punctele forte ale societăţii româneşti. Nici la nivelul elitelor, al grupurilor care au capturat puterea, nici al ”omului de rînd”. Dimpotrivă!