Prezumţia de luciditate

Chiar dacă o asemenea noţiune nu se regăseşte în cărţile de drept, ea este necesară în spaţiul politic. Prezumţia de luciditate operează din pers­pectiva alegătorilor. Democraţia reprezentativă presupune faptul că cei aleşi acţionează pe baza mandatului primit şi în interesul celor care le-au dat acel mandat. Cum stau lucrurile în politica noastră?

Apropierea scadenţei electorale ar trebui să fie un motiv în plus pentru ca politicienii noştri să facă mai des uz de luciditate. În primul rînd, pentru a-şi pregăti bilanţul. Din pers­pectiva guvernării, politicienii trebuie să dea seamă pentru programele şi proiectele pe baza cărora au obţinut votul şi investitura Parlamentului. În al doilea rînd, cei care au asigurat gestiunea guvernării trebuie să dea seamă de starea în care se află economia, societatea şi oamenii ei, sistemele de infrastructură, cultura, de gradul dezvoltării urbane şi rurale, al amenajării teritoriului şi valorificării resurselor pe care le-au avut la dispoziţie.

O evaluare lucidă arată că promisiunile electorale au fost, în cea mai mare parte, uitate prin sertare sau lăsate la coşul din uşa birourilor minis­teriale şi departamentale. Motivul principal nu este atît ruptura alianţei Dreptate şi Adevăr, ci faptul că majoritatea planurilor şi a programelor prezentate în campaniile electorale nu sunt deloc fundamentate, ci doar simple "sacoşe" în care partidul şi candidaţii aruncă de-a valma tot felul de idei şi promisiuni sortite, din capul locului, să rămînă doar iluzii pentru alegători şi cuvinte pe hîrtie pentru cei care le-au scris. Luciditatea a fost schimbată în acest caz pe cinism sec şi deloc costisitor pentru politicienii care spun orice fără grija de-a fi vreodată ţinuţi să dea socoteală în faţa electoratului. Este exact motivul pentru care, în realitate, niciun politician nu se pregăteşte să întocmească ori să prezinte vreun bilanţ. Luciditatea nu ne foloseşte, aşadar, la mare lucru.

Starea de fapt a naţiunii nu pare să preocupe, nici ea, prea mult pe vreunul dintre politicieni. Iluzia cea mare pe care o leagănă, plasa de siguranţă, are un nume magic: "creşterea economică". Datele statistice şi graficele sparg cerul. Europa se uită siderată la noi şi nu-i vine să creadă. Noroc cu creşterea noastră economică, altminteri continentul ar fi intrat de mult în recesiune. Iar dacă avem creştere economică de 8%, Guvernul se simte generos. A început să împartă din resursa bugetară, cu nemiluita, creşteri salariale, compensaţii, creşteri de fonduri pentru orice, de la sănătate la armată şi de la protecţia mediului la pensii şi ajutoare de înmormîntare. Bugetul a devenit un sac fără fund cu cadouri pentru fiecare, iar guvernul un Moş Crăciun plecat cu sania pe la casele alegătorilor, încă din vară. Nimeni nu vrea să se întrebe pe ce bază se produce această creştere şi mai ales cu ce efecte pentru starea de mîine a economiei. Ca să nu lungim prea mult vorba, răs­punsul sec la aceste întrebări se află în dinamica deficitelor structurale: balanţă de cont curent, balanţă de plăţi, balanţă comercială, datorie externă. Luciditatea spune că avem o creştere economică bazată în continuare pe cheltuirea extensivă de resurse, pe activităţi industriale şi semi-industriale cu grad redus de aport tehnologic, pe servicii non-industriale şi pe consum. Aceeaşi luciditate ar fi trebuit să-i oblige pe politicienii de la guvernare şi din opoziţie să răspundă la întrebarea simplă: care este legătura dintre creşterea economică de la noi şi dezvoltare? Nu suntem departe de o corelaţie negativă! Cu cît creştem economic, cu atît ne reducem capacitatea de dezvoltare sustenabilă şi durabilă.

A doua iluzie, întreţinută cu grijă de diferite declaraţii scoase din context, este aceea că economia şi societatea româ­nească vor fi scutite de efectele crizei financiare care bîntuie deja Statele Unite şi marile economii ale Europei. Oricine poate fi sigur că la noi nu vom avea un caz "Lehman Brothers", dar nu pentru că instituţiile noastre financiare sunt mai tari decît a patra bancă americană, ce tocmai a intrat în faliment, ci pentru că băncile noastre oferă doar servicii primitive şi au grijă să pună toate riscurile, sub formă de costuri, pe seama şi pe buzunarul clienţilor lor, autohtoni. Efectele valului de criză se vor simţi însă din plin, pentru că sunt asociate inevitabil cu creşterea preţurilor pe pieţele de resurse financiare şi de materii prime, mai ales energetice.

Cu alte cuvinte, lucid privind lucrurile, o creştere economică pe datorie, care nu produce efecte de restructurare şi nici resurse pentru dezvoltare, măcar cît să acopere datoriile, are ca rezultat sigur doar falimentul economic, social şi politic, oricît de spectaculoasă ar fi creşterea respectivă pe un segment de timp dat.

Din păcate, pentru societatea românească, exerciţiile de luciditate ale politicienilor sunt neobişnuit de rare şi incomplete. Prezumţia de luciditate se dovedeşte, astfel, doar un mecanism de auto-amăgire, prin care electoratul prelungeşte vacanţa de luciditate a politicienilor.