Planul B

Faptul că sociosfera planetară, asemenea biosferei, geosferei, magnetosferei, atmosferei, va fi confruntată cu o criză de proporţii fără precedent în vremurile moderne nu mai este contestat de nimeni. Mă rog, or fi unii, dar nu mult peste 0,000000001 la mie! Evaluările diferă, destul de marcat, doar cu privire la două aspecte: cît mai durează pînă la revărsarea ”valul ucigaş” peste actuala civilizaţie şi unde va fi plasat nivelul distrugerilor: sub linia de supravieţuire sau peste. În privinţa scadenţei, cele mai multe şi solid argumentate poziţii susţin că ”prăbuşirea în marea criză” poate surveni, deja, oricînd. Azi, mîine, peste o lună, poate un an sau doi. Nu contează prea mult. Va fi în timpul vieţii celor mai mulţi dintre noi. Este aici şi a bătut de mult la uşă! De unde va porni scînteia marelui incendiu? Unele ipoteze favorizează mediul şi relaţiile economice. Întreg sistemul economic al lumii este o maşinărie care înghite iraţional şi este pe cale să epuizeze resurse şi rezerve planetare neregenerabile, alimentînd agresiv şi potenţînd crizele de mediu, politice, sociale, stă pe o uriaşă şi toxică ficţiune monetară, favorizează fără nici o măsură sau beneficiu civilizaţional ”consumul” de orice fel şi de oricare produse, de la cele alimentare la cele ”culturale”, majoritatea devenite toxice nu doar la figurat, ci la propriu, atît pentru oameni, cît şi pentru societăţile lor. Departe de a susţine post-modernitatea, organizarea şi funcţionarea subsistemelor economice locale prăbuşesc pe cei mulţi în sărăcie lucie, reduc sau chiar interzic accesul la condiţii şi atribute esenţiale ale dezvoltării (educaţie, servicii de sănătate, cultură, dezvoltare comunitară urbană şi rurală), ba chiar şi ale supravieţuirii (acces la apă, aer, pămînt, soluţii de locuire). Nu căutaţi prea departe exemplele, România este un caz ”clinic” tipic, numai bun de arătat ”studenţilor”, la fiecare oră de ”practică şi laborator”. Alţii susţin că scînteia ar putea fi aprinsă de amnarul conflictelor militare, al războiului. De vreo trei decenii şi mai bine, marile puteri ale lumii au lăsat deoparte orice preocupare pentru cooperare şi îşi ”rafinează”, ba chiar pun în aplicare pe scară largă, fără măsură, doar strategiile de confruntare pentru care pregătesc asiduu arsenalele trebuitoare. Acum, mai mult decît oricînd, pragul critic poate fi ”uşor” trecut, în condiţiile în care atitudinile de confruntare adoptate favorizează oficial posibilitatea folosirii armelor nucleare. Cuvînt de ordine, pe la mai toate ”casele” cu dotări corespunzătoare: Rusia, China, Statele Unite, Franţa, ba chiar şi Coreea de Sud, Israel.

Ipoteza pe care vreau să o prezint astăzi are, însă, cu totul altă origine. Dacă v-ar întreba cineva care sunt ţările cele mai expuse pericolului destructurării sociale masive, dacă nu totale, cele confruntate direct, în următorii cîţiva ani, cu pericolul disoluţiei, al dispariţiei, ce aţi spune? Să vă ofer eu un răspuns cel puţin surprinzător: Belgia, Grecia, Olanda, Suedia, Italia, Franţa, Germania, Rusia, ba chiar şi Statele Unite. În grade diferite, toate au în comun tensiuni economice interne şi presiuni economice externe care pot dezlănţui oricînd o criză de mari proporţii, cu consecinţe greu de calculat şi, mai ales, aproape imposibil de absorbit, de disipat şi contracarat, înainte de a produce efecte distructive echivalente cu dizolvarea civilizaţională. Ameninţarea primară însă, mai ales pentru primele şapte din listă, nu vine de la slăbiciunile sistemului economic, susţine această ipoteză, nu de la instabilitatea şi ineficienţa cronică a sistemelor politice, de la proasta gestiune a temelor sociale majore. Vine de la consecinţele supra-migraţiei. Într-un deceniu, dacă nu chiar mai repede, pentru unele dintre aceste ţări, migraţia şi demografia populaţiei migratorii, instalată recent sau de o generaţie, ar putea inversa definitiv balanţa ”local-extralocal”. Şi, odată cu ea, modelul social-civilizaţional prevalent, dominant, în aceste societăţi. Nu este nici pe departe o simplă speculaţie. Spre deosebire de iluziile pseudo-iluministe, promovate de vreo patru decenii şi mai bine, de ideologia ”elitelor woke”, supra-migraţia, în spaţiile sociale din Europa, nu a generat nici urmă de multiculturalism. A generat segregare, nuclearizare şi chiar totală izolare a comunităţilor nou create prin migraţie. Nu cooperarea şi comunicarea social-culturală prevalează în interacţiunile dintre aceste comunităţi extra-locale şi cele locale, ci promovarea agresivă a contra-valorilor, a altor tipuri şi surse de autoritate, a comportamentelor sociale radical diferite de tradiţiile locale, de la căsătorie şi structuri familiale, la credinţe religioase şi relaţiile cu autoritatea. În Germania există oficial circa 2600 de moschei, în Franţa 2300, în Olanda şi Belgia circa 400, în Suedia 175, în Danemarca 115! Fără excepţie, în ciuda propagandei oficiale, mai direct sau mai voalat, mai agresiv sau mai puţin agresiv, toate sunt centre de promovare şi dezvoltare a culturii ”alternative” în raport cu cea locală şi, nu în puţine cazuri, de promovare a violenţei structurale, de la ”terorismul de propagandă şi intimidare”, la acţiuni organizate în toată regula pentru destructurarea autorităţii şi a comunităţilor statale locale. Marea migraţie din Europa ultimului secol a transformat continentul nu într-un fertil teren social de inter şi multiculturalitate, ci într-un uriaş cîmp de confruntare politică şi civilizaţională. Iar, dacă eforturile de disociere şi confruntare, predominante în ultimii cincizeci de ani, continuă, atunci rupturile totale cu consecinţe teritoriale şi de gestiune administrativă, conflictele distrugătoare, vor deveni inevitabile. Sistemele de suport social ale acestor ţări sunt deja prăbuşite sub greutatea eforturilor financiare pentru integrarea migranţilor din ultimele trei generaţii. În condiţiile unei crize majore, globale, în care resursele disponibile se topesc de pe o zi pe alta, întreg sistemul se prăbuşeşte iremediabil. Ce rămîne? Doar ”regula” care-pe-care! Iar balanţa nu este deloc favorabilă ”băştinaşilor europeni”. Nici în Franţa, nici în Belgia sau Olanda, nici din Germania.

Te-ai aştepta ca în faţa unor asemnea perspective, fie ele şi ”teoretice” ori nu chiar ”foarte probabile”, gestionarii puterii politice să scoată la iveală nişte soluţii. Un soi de masterplan A. Nici vorbă! Peste tot, Germania, Franţa, Marea Britanie, Olanda, Belgia, doar controverse politice instrumentalizate electoral. Dacă Planul A nu există, s-o fi aflînd, pe undeva, un Plan B? Nu ştiu, întrebaţi-i şi dumneavoastră pe aleşii noştri! Ei trebuie să ştie ceva!!! Nu de alta, dar România, din cauze care nu ţin aproape deloc de migraţie, are nevoie vitală, pentru supravieţuire, de un Plan B!