Zodia încruntaţilor sau vremea Ducăi Vodă
Pe stil nou

Există mai întotdeauna, şi nu rareori se arată cu limpezime celor ce caută, un semn al timpului. Poate fi o imagine, poate fi un ghiers, un simbol, poate fi un personaj celebru, poate fi un necunoscut, poate fi un obiect neînsemnat, o vieţuitoare oarecare. Poate fi orice, cu proprietatea că, într-o manieră holografică, conţine în puţinătatea lui imaginea completă şi esenţială a timpului pe care îl străbate. Oricine poate vedea, recunoaşte şi înţelege semnul dacă are ochi de văzut şi minte de înţeles. Tot încercînd să cuprind ”spiritul” vremurilor acestora, de azi, m-a izbit noua imagine la modă a politicianului din România: ”Omul Încruntat”! De la ce vine încruntarea, putem doar să presupunem. Ni se lasă libertate totală în această privinţă, întrucît nici unul dintre încruntaţii de serviciu ai politicii din România zilelor noastre nu oferă vreun ciot de explicaţie. Ba, mai mult aş zice, încearcă să ascundă motivele subterane ale ”magistralei” lor încruntării.

Prima ipoteză la îndemînă este că încruntarea le vine de la ”importanţa” misiunii şi de la înălţimea scaunelor de domnie în care se aburcară. Nu poţi să fii ditai preşedintele, prim-ministrul, ministrul de interne, de externe...de ceva, orice... şi să te hlizeşti ca proasta-n tîrg, nici una, nici două! Trebuie să fii serios. Cît de serios? Păi, încruntat de serios! Tot timpul. Aha! Asta ne trimite fără greş la arhetip: Malvolio, Shakesperare, A douăsprezecea noapte. De acolo aflăm că ”măreţia” poate fi dobîndită doar în trei feluri: prin naştere (într-o familie nobiliară, care moşteneşte rangul şi deci măreţia), prin fapte speciale (de arme, ori de alt fel), astfel încît persoana respectivă se înveşmîntă singură în mantia măreţiei, sau prin ”ridicarea” la măreţie de către cineva care deţine prin statut social puterea şi autoritatea de a o acorda altora. Celor pe care îi aleg, celor ce i-au servit îndelungat, cu dedicaţie şi eficienţă, care i-au salvat, poate, din situaţii dificile, la un moment sau altul al vieţii lor. Atunci cînd ”măreţia” ţi se aşterne pe umeri ca o mantie, ca un dar (tu nu posezi atributele necesare pentru a o dobîndi!) este necesar un fel de proces de adaptare comportamentală. Trebuie să apari în lume ca cei ce sunt ”natural” compatibili cu măreţia. Aici intervine şiretlicul Mariei şi al scrisorii falsificate prin care Malvolio, intendentul de casă al Contesei Olivia, este îndemnat să îşi schimbe radical comportamentul pentru a putea primi darul înaltului statut social de la stăpîna lui care ar fi îndemnată de iubire să îl ia de bărbat! Între alte indicaţii, acestea au rămas însă emblematice pentru farsa pusă la cale, Malvolio este îndemnat să fie băţos cu cei la rangul cărora va fi chemat în curînd, aspru cu slugile şi mai ales să poarte negreşit, în toate ocaziile, ciorapii galbeni legaţi cu jartiere încrucişate, pe care îi admiră atît (în realitate îi consideră de prost gust!) Olivia, cea care, din iubire, se presupune că s-ar pregăti să îi pună mantia măreţiei pe umeri, prin căsătorie. Malvolio, cum era de aşteptat, ia scrisoarea contrafăcută de bună, nu în ultimul rînd pentru că îi deschide porţile visului secret pe care îl nutreşte de multă vreme dar nu îndrăzneşte nici măcar sieşi să-l mărturisească cu glas tare. Se înfăţişează deci în faţa Oliviei şi a curţii sale conform prescripţiilor din misiva secretă! Farsa e groasă şi toată lumea rîde din tot sufletul. Cu excepţia lui Malvolio şi a Oliviei. Primul, pentru că nu înţelege, neam, de ce noul lui comportament nu este deloc apreciat, ba dimpotrivă. Olivia, pentru că vede în suceala lui Malvolio un semn serios de nebunie, fie şi temporară, drept pentru care îl consemnează într-un fel de pivniţă-închisoare a casei, să îşi vină în fire. Desigur, nu mă aştept ca tot Guvernul României să poarte de mîine ciorapi galbeni, legaţi cu jartiere încrucişate, dar nu pot să nu constat că, fără excepţie, fiecare ”demnitar”, cînd poate şi are ocazia, se oţărăşte public, fără ruşine şi măsură, la unii şi la alţii dintre cei despre care crede cu tărie şi fără temei că îi este egal, ”omolog” cum se spune azi. Mai ales la unii cum ar fi premierii ori preşedinţii unor ţărişoare precum China sau India. Cît despre comportamentul faţă de slugi, adică noi, ăştia care ne-am născut doar şi numai doar ca să aibă ei cum şi de ce să fie preşedinţi, prim-minştri, miniştrii, şefi de toate felurile, şefuleţi şi şefuţi, tonul răstit este norma de comunicare publică, punerea aspră la punct a celor ce murmură, etalonul de respect, iar ameninţarea cu biciul pe spinare - soluţia etalon pentru orice alte ”neînţelegeri” am avea noi, cu privire la ceea ce şi de ce fac ei, una sau alta.

Cealaltă explicaţie este ceva mai directă. Goliciunea dinlăuntru trebuie mascată cumva. Lipsa de competenţă trebuie învelită în ceva, să nu sară în ochi, chiar de la prima privire. Deşertul de idei nu poate fi lăsat decopertat la nesfîrşit fără riscul ca cineva, într-o bună zi, să strige în gura mare ”Împăratul este gol!”. Mojicia, deficitul celor şapte ani de acasă trebuie poleite cumva. Nu de alta, dar poate iau ochii prostimii, măcar o vreme. La vremuri ca acestea nu se puteau găsi oameni mai potriviţi, mai reprezentativi decît aceşti clauni încruntaţi, fără talent, merite sau ştiinţă, puşi doar pe căpătuială prin orice mijloace, prin scoaterea la mezat a circului, dar mai ales prin spolierea şi prădarea ”spectatorilor”.

Motivul de adîncime, însă, pe care este croită întreaga ţesătură a acestui tip de ”naraţiune”, inclusiv naraţiunea romanului sadovenian, este că ”vremurile” şi ”oamenii” care le reprezintă se află mereu într-un soi de necesară corespondenţă. Se aseamănă, sunt din acelaşi aluat. În cazul nostru, al acestor vremi din alt ciclu al Zodiei Cancerului, una care frămîntă aluatul decăderii şi al destrămării unei lumi pentru a face loc alteia. Nici noi, neapărat, nici fără greş, mai bune.