Să ne băgăm banii în artă

Un fond mutual de investiţii în artă este la fel ca orice alt fond de investiţii, doar că banii sînt speculaţi pe piaţa de artă. Este vorba de principii şi linii generale pentru că, de fapt, tocmai faptul că se manifestă pe o piaţă specifică precum piaţa de artă, despre care unii susţin că azi o vedem dar nu e, îi dă o specificitate puternică. Şi mai este vorba chiar de piaţa românească de artă care, cam ca tot ce este pe la noi, este altfel decît la alţii, uneori de nerecunoscut şi sigur cu ciudăţenii ample, bune de comentat.

Să pornim totuşi de la un fapt real, concret: Certinvest, probabil cel mai mare administrator independent de active de pe piaţa româneas-că, a anunţat că va lansa, cam pînă în Paşti, după cum îşi dă acordul Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM), un fond de investiţii în arta românească. Unitatea de fond, un fel de acţiune la acest fond de investiţii, costă 2.500 euro şi depunerea minimă este de 5.000 de euro, deci fix două astfel de unităţi. Cu siguranţă acest fond va avea succes, cel puţin în partea de vînzare a unităţilor, dar iniţiatorii îşi propun să se oprească la 5 milioane de euro, nivelul considerat a fi optim pentru actualele dimensiuni ale pieţei de artă. De fapt, se porneşte de la aces-te date dar se merge şi pe previziuni nu neapărat economice, cît juridice. Altfel spus, dincolo de randamentele actuale ale vînzărilor de artă şi speranţele întemeiate sau nu că se va continua la fel sau chiar mai bine, se pun baze şi pe un alt fenomen anticipabil, şi acesta vine de la ofertă, nu de la cumpărători, şi dintr-o zonă specifică societăţii româneşti actuale. Aşadar, fondul îşi bazează speranţele de succes în afaceri pe retrocedarea în viitorul apropiat a unor importante colecţii de artă românească, vreo şase la număr, şi nu de oriunde, ci tocmai de la Muzeul Naţional de Artă al României. Cum este foarte posibil ca astfel de depozite clar conturate să fie dispersate neprofesionist şi păgubos inclusiv pentru cultura noastră, fondul va asigura tocmai intrarea lor într-un circuit comercial profesionist, cu maximum de eleganţă şi eficienţă. În datele comunicate publicului pentru cumpărături din recuperări se recunoaşte o cotă de doar 40%, res-tul venind din arta românească de patrimoniu ("primii 20 de artişti români în topul celebrităţii"), în proporţie de 25%, 15% din "avangarda românească de circulaţie internaţională", 10% de la "vechii maeştrii români (secolul XVII-XIX)" şi încă 10% în, asta e cea mai tare, "artişti contemporani români în curs de lansare internaţională". Desigur, este multă duioşie în această repartizare şi ar merita discutată pe îndelete, dar ne-ar lua prea mult din timp şi spaţiu şi ne bazăm oricum pe faptul că procentul de 40% a fost aruncat aşa, ca să nu îi descurajeze nici pe bătrînii clasici de demult şi nici pe tinerii care aşteaptă liniştiţi în anticamera superlansării internaţionale, el, procentul, fiind, de fapt, mult mai mare, ba chiar dominant.

Valoarea totală la care se opreşte sau spre care tinde fondul de investiţii, 5 milioane în cazul nostru, este foarte importantă. O astfel de infuzie de capital pe o piaţă atipică poate avea toată gama de efecte. În prezent, oferta depăşeşte teribil cererea, şi avem în vedere masa largă a disponibilului de pe piaţa de artă, mai ales a licitaţiilor. Nişte bani în plus ar absorbi tocmai această ofertă neacoperită, care zace pe piaţă la sume mici. Nu are cum să fie exclusă şi probabilitatea creşterii mai uşoare sau mai tip bulă imobiliară a preţurilor practicate pentru obiectele de artă, depinde cît de discretă şi profesionistă este acţiunea fondului. De fapt, fondul de investiţii în piaţa românească are nevoie de o consumare la preţuri mici, pentru ca pe fondul unei reveniri a vînzărilor de artă să îşi poată replasa cumpărăturile la preţuri cît mai bune şi să scoată un profit infinit, pentru binele şi prosperitatea celor care au investit, cumpărând unităţi de fond. Oricum, tot românul ştie că tabloul înnegrit rămas deasupra aragazului bunicii este valoros rău de tot pentru că e vechi şi-l caută toţi ahtiaţii ăştia de străini care nu au mai văzut un aşa pepene cu cuţitul în el de cînd au ei democraţie tradiţională şi economie de piaţă şi Sotheby"s şi Christie"s de un sfert de mileniu.

În cazul cumpărării privilegiate a supercolecţiilor retrocedate cine ştie cum dar defintiv de marele fraier teleghidat care este statul român, succesul nu poate fi decît bestial. Cu un pedigree de mare muzeu şi în condiţii foarte bune de conservare, astfel de piese vor fi absorbite bine de o piaţă care îşi va fi creat şi o stare benefică de aşteptare. De altfel, cumpărarea en-gros a unor astfel de ocazii împiedică risipirea lor în vînzări fără suflu şi fără lumină.

Nu trebuie să excludem nici posibilitatea ca zvonul funcţionării unui astfel de fond, al unui sac uriaş cu bani numai şi numai pentru arta plas-tică, să ducă la o explozie a preţurilor, cînd orice "artist contemporan român în curs de lansare internaţională" va cere bani să răspundă la salut. În acest condiţii, fondul de inves-tiţii în arta românească se va auto-canibaliza sau va muri fără măcar să se recupereze. Pică înţelept în acest context şi reducerea perioadei de funcţionare a fondului de la un obişnuit 5 ani plus 2 la un specific 3 ani plus 1, unde plusul înseamnă o posibilă prelungire.

Nu trebuie neglijate, în povestea despre funcţionarea unui astfel de fond, şi alte detalii ale vînzărilor. Paradoxul face că, în timp ce datele privind randamentul pieţei de artă vin mai ales din licitaţiile publice - Artmark, Alis, Goldart şi cam atît, poate ceva Quadro mai merită luat în seamă - fondul se va manifesta mai ales în afara vînzărilor cu ciocănel şi strigare. Este normal, comisioanele acestei pieţe ar atîrna greu de gîtul randamentului şi, implicit, al succesului fondului de investiţii în arta românească.

Uitînd insistenta cramponare în comparaţia investiţiei în artă cu cea în aur, vehiculată de cunoscători ai artei dar nu şi ai economiei, acest fond atipic şi el se înclină amabil şi spre economişti şi spre artişti. În cele două categorii îi vedem pe cei care se pricep la afaceri, în a doua pe cei care ştiu la artă. Primilor li se oferă o investiţie cu şanse bune de eficienţă peste media posibilă în prezent pe piaţa tradiţională, a hîrtiilor de valoare financiară, dar nu şi artistică. Celor din a doua categorie li se permite o apropiere privilegiată de obiectul atît de special al investiţiei lor pentru că, să nu uităm ce am tot subliniat în această rubrică, arta ca marfă are şi o valoare de întrebuinţare specifică, venită direct din contemplarea bunului în care s-a investit.

Probabil cea mai serioasă problemă cu care se va confrunta fondul vine din stabilirea preţurilor la care va funcţiona investiţia. Nu există o bursă a pieţei de artă şi pînă acum sînt convins că nu poate exista aşa ceva. În schimb, casele de licitaţie, în primul rând, care dau greutate, seriozitate şi materie pieţei de artă, funcţionează cam în filosofia mecanismelor bursiere. Şi chiar fondul, în forma sa financiară, desigur, se vrea listat la bursă. Rămâne, desigur, eterna problemă: cine stabileşte preţul? Soluţia este una despre care nu vom vorbi pentru că sîntem în post - asociaţia experţilor şi evaluatorilor de artă. Dar asta nu mai este vina economiştilor, ei trebuie să ştie bine cu banii şi pot înţelege piaţa de artă mult mai bine decît curatorii, criticii, istoricii şi eseiştii de artă. Jurnaliştii în domeniu, însă, mai ales de la o gazetă economică şi de spirit bursier, sînt de departe cei mai buni.