SAFE: Risc crescut de dependenţă faţă de Rheinmetall privind înzestrarea Armatei

Peste 50% din alocarea SAFE pentru achiziţiile militare ale României se va duce către gigantul german Rheinmetall, iar această perspectivă spune aproape totul despre felul în care Bucureştiul încearcă să recupereze, în regim de urgenţă, întârzieri istorice de înzestrare, slăbiciuni industriale acumulate în decenii şi o neputinţă instituţională care a făcut ca marile programe de apărare să înainteze, ani la rând, cu frâna trasă, se arată într-o analiză publicată de site-ul Warsight.com, care citează mai multe surse, inclusiv din ţara noastră.

Potrivit analizei citate, din cele circa 9,53 miliarde de euro prevăzute prin SAFE pentru achiziţiile de apărare ale României, aproximativ 6 miliarde de euro sunt destinate companiilor germane, iar din această sumă, 5 miliarde euro ar putea ajunge la Rheinmetall, adică în jur de 52% din totalul alocării pentru înzestrarea Armatei Române, într-un moment în care gigantul germană apare, practic, la intersecţia tuturor marilor achiziţii pe care doreşte să le facă statul român: vehicule blindate, apărare antiaeriană, muniţie, potenţiale construcţii navale, infrastructură industrială şi transfer de capacitate de producţie.

Imaginea de ansamblu este una spectaculoasă, aproape seducătoare politic: ţara noastră se reînarmează, Germania devine partener industrial major, industria naţională primeşte o şansă de relansare, iar fondurile europene par să facă posibil, în câţiva ani, ceea ce în mod normal ar fi cerut un deceniu sau mai mult. Numai că, dincolo de această imagine, se conturează o întrebare dură şi incomodă: nu cumva România încearcă să obţină prea multe, prea repede, dintr-un mecanism care nu a fost conceput să suporte atâtea obiective simultan?

• Cum funcţionează instrumentul SAFE

Sursa citată aminteşte că Planul european ReArm Europe/Readiness 2030 şi instrumentul SAFE au fost gândite într-o logică limpede: accelerarea modernizării militare europene şi direcţionarea majorităţii fondurilor către furnizori europeni. SAFE înseamnă împrumuturi cu dobândă redusă, susţinute de bugetul Uniunii, condiţionate însă de reguli stricte. Cel puţin 65% din costul produsului final trebuie să revină furnizorilor din UE, SEE, AELS sau Ucraina, contractele unice trebuie semnate până la 30 mai 2026, plata nu se face integral, ci în tranşe, pe măsură ce există dovadă de progres, iar termenul practic de finalizare a livrărilor, pentru accesarea integrală a fondurilor, este 31 decembrie 2030. Cu alte cuvinte, SAFE nu este un cec în alb, ci un accelerator sever, care obligă statele să decidă repede, să contracteze repede şi să primească repede. Pentru ţări precum România, care nu au avut până acum resursele necesare pentru a înlocui rapid moştenirea militară de tip sovietic sau din Pactul de la Varşovia, instrumentul pare providenţial. Doar că tocmai această generozitate limitată de timp creează şi capcana: statul este tentat să folosească banii nu doar pentru a cumpăra repede, ci şi pentru a reconstrui, în paralel, o bază industrială internă pe care a pierdut-o sau a degradat-o în ani de subfinanţare, privatizări ratate şi indecizie strategică.

Din suma totală de 16,68 miliarde de euro care a fost alocată României prin SAFE, nu totul va merge către apărarea propriu-zisă. O parte importantă este destinată infrastructurii rutiere şi unor proiecte ale Ministerului de Interne, în logica mai largă a cheltuielilor cu dublă utilizare şi a noii concepţii NATO privind rezilienţa, infrastructura critică şi mobilitatea militară.

• Rheinmetall, contractor în 8 proiecte din 21

Însă miezul tare, politic şi simbolic, este reprezentat de cele 9,53 miliarde de euro pentru achiziţiile de apărare, împărţite în 21 de proiecte. Aici apare dominaţia Rheinmetall. Sursa citată precizează că gigantul german este creditat cu şanse mari sau foarte mari să fie contractor principal în opt dintre aceste proiecte, adică exact în segmentele cu miză uriaşă: maşina de luptă a infanteriei pe şenile Lynx, sisteme antiaeriene Skynex şi Skyranger, turele, muniţie de 35 de milimetri şi, indirect, contractul pentru navele de patrulare offshore, prin NVL, companie intrată sub umbrela Rheinmetall. În acest punct nu mai vorbim doar despre o companie care câştigă contracte, ci despre un actor industrial care riscă să devină axul central al reînarmării ţării noastre pe termen scurt şi mediu. Pentru unii, aceasta este o veste excelentă: un furnizor european puternic, bine conectat politic, agresiv investiţional şi dispus să intre adânc în economia de apărare românească. Pentru alţii, este exact tipul de concentrare care ar trebui să ridice semne de întrebare, pentru că, atunci când prea mult dintr-un program strategic ajunge să depindă de o singură companie, statul cumpără nu doar tehnică, ci şi dependenţă.

Rheinmetall nu a ajuns întâmplător în această poziţie. Compania a investit rapid şi inteligent în ţara noastră; germanii au cumpărat pachetul majoritar la Automecanica Mediaş, au anunţat un centru de excelenţă pentru Lynx, au pus pe picioare joint-venture-ul Rheinmetall Victoria pentru producţia de pulberi şi încărcături modulare şi au transmis constant mesajul că sunt gata să localizeze, să formeze personal şi să creeze lanţuri de aprovizionare interne. În teorie, exact asta îşi doresc autorităţile centrale de la Bucureşti: nu doar produse finite, ci capacitate de producţie, competenţe, locuri de muncă şi o anumită autonomie strategică.

Numai că aici, potrivit analizei citate, începe fisura centrală a întregii construcţii. SAFE cere viteză, iar industrializarea cere timp. SAFE cere livrări până în 2030, iar o linie serioasă de producţie pentru un vehicul greu de ultimă generaţie sau pentru nave complexe nu se ridică din entuziasm, ci în ani, cu calificări, procese, testări, integrare de furnizori, certificări şi o disciplină industrială pe care România nu o poate improviza rapid.

• Producţia locală, un factor ce poate întârzia implementarea SAFE

Cel mai mare exemplu este programul pentru maşina de luptă a infanteriei. Aproape 3 miliarde de euro pentru 298 de vehicule Lynx ar reprezenta cel mai mare contract unic din portofoliul SAFE al României. Oficial, selecţia nu este încheiată, însă totul indică neoficial faptul că Lynx ar fi fost deja ales, fără o testare comparativă a platformelor concurente, potrivit sursei citate. Dacă aceste date reflectă realitatea, atunci alegerea Lynx nu a fost câştigată într-o confruntare tehnico-tactică transparentă, ci mai degrabă prin forţa pachetului industrial, a promisiunilor de localizare şi a investiţiilor deja realizate în România.

Mai mult, autorul analizei citate susţine că în jurul programului Lynx apar şi semnele unei flexibilizări suspect de convenabile a cerinţelor. Una dintre ideile iniţiale ar fi fost folosirea turelei Elbit UT30 Mk2, pentru a păstra comunalitatea cu transportoarele Piranha V deja aflate în dotare şi pentru a valorifica existenţa unei linii de producţie interne la Elmet. Dacă această cerinţă a fost abandonată după selectarea Lynx, atunci România nu doar că schimbă un criteriu tehnic major, ci acceptă şi fragmentarea viitoarei logistici, cu efecte directe asupra interoperabilităţii şi costurilor. Dacă Lynx va veni cu Lance 2.0 şi, eventual, cu alt tip de armament principal, iar Piranha V rămâne pe arhitectura iniţială, rezultatul este simplu: mai multă complexitate, mai multe tipuri de muniţie, mai multe linii de mentenanţă, mai multe probleme în exploatare. Iar dacă, în plus, o parte dintre sistemele Skyranger vor fi montate pe platforma Lynx, atunci dependenţa de această familie tehnologică devine şi mai mare.

A doua mare problemă este producţia locală. Politic, ideea este aproape imposibil de contestat. Orice guvern responsabil ar prefera să folosească miliarde de euro nu doar pentru a importa echipamente, ci şi pentru a reclădi capabilităţi industriale. Numai că timpul este duşmanul principal al acestui plan. Ungaria, ţara care a lansat Lynx în producţie locală, a avut nevoie de aproape patru ani între semnarea contractului şi ieşirea din fabrică a primului vehicul produs intern. Iar calendarul ungar a fost mai relaxat decât cel pe care şi-l asumă România. Bucureştiul ar vrea mai multe vehicule decât Budapesta şi într-un interval mai scurt. Asta înseamnă că, oricât de seducătoare ar fi retorica localizării, realitatea industrială va obliga la compromisuri severe. Ori se livrează repede şi se produce mai mult în afara ţării, ori se insistă pe producţie internă serioasă şi se riscă întârzieri incompatibile cu SAFE. Statul român pare să vrea şi una, şi alta.

• Achiziţia navelor de luptă, legată de revigorarea Şantierului Naval Mangalia

Aceeaşi contradicţie este vizibilă şi în programul naval. Contractul pentru două nave de patrulare offshore este evaluat la 700 de milioane de euro, adică aproximativ 350 de milioane de euro pe unitate, cu mult peste costul plătit de Bulgaria pentru nave similare de la NVL. Sursa citată susţine însă că, printr-un contract cu Rheinmetall, ţara noastră nu ar cumpăra doar nave, ci va încerca să salveze şi şantierul naval Mangalia. Numai că Mangalia nu este astăzi o platformă industrială robustă, gata să intre în producţie militară de ritm, ci un şantier slăbit, aproape inert, afectat de conflictul cu Damen, de exodul personalului şi de blocaje operaţionale. Dacă statul îşi imaginează că poate transforma, în câţiva ani, un activ aflat în derivă într-un constructor capabil să livreze la termen două OPV-uri şi două nave de sprijin pentru scafandri, în interiorul constrângerilor SAFE, atunci pariul este nu doar ambiţios, ci la limita hazardului. Pentru că, dacă navele nu sunt livrate până la finalul lui 2030, România nu doar că pierde banii europeni, ci riscă să repete, într-o formă şi mai costisitoare, trauma eşecului programului corvetelor Gowind.

Un alt punct critic, potrivit analizei citate, este mutarea raportului de forţe dintre stat şi contractor. În achiziţiile clasice, clientul controlează bugetul şi poate sancţiona întârzierile, nerespectarea obligaţiilor de localizare sau deviaţiile contractuale. România a mai făcut asta în trecut, inclusiv prin penalităţi importante aplicate unor companii pentru nerespectarea jaloanelor. În cazul SAFE, bugetul efectiv este ţinut de Uniunea Europeană, iar plata vine în funcţie de dovada progresului. Dacă progresul nu există, banii nu vin. Dacă banii nu vin, statul român nu mai are aceeaşi forţă de presiune. Mai grav, dacă termenul-limită din 2030 se apropie, iar contractorul nu livrează suficient, România nu are timp real să schimbe furnizorul şi să o ia de la capăt. Practic, odată ce intră în jocul SAFE cu un contract mare, statul se leagă strâns de alegerea făcută. Iar contractorul ştie acest lucru. Aici apare una dintre cele mai periculoase răsturnări ale logicii de achiziţie: în loc ca beneficiarul să dicteze ritmul şi condiţiile prin puterea bugetului, devine el însuşi captiv al calendarului şi al dependenţei de livrare.

Din această perspectivă, problema nu este că România vrea să-şi refacă industria de apărare. Dimpotrivă, aceasta este una dintre puţinele ambiţii strategice cu adevărat sănătoase. Problema este că încearcă să facă acest lucru cu bani şi termene gândite pentru achiziţie accelerată, nu pentru reconstrucţie industrială profundă, precizează sursa citată. SAFE poate funcţiona excelent acolo unde produsele există deja, liniile sunt mature, integrarea este limitată, iar riscul de întârziere este mic. SAFE devine, însă, extrem de periculos atunci când este transformat într-un vehicul pentru obiective multiple: înzestrare rapidă, localizare majoră, salvare de platforme industriale, transfer de tehnologie, reaşezare geopolitică şi relansare economică locală. Fiecare dintre aceste obiective, luat separat, este legitim. Toate la un loc, sub presiunea anului 2030, pot deveni o reţetă pentru blocaj.

Sursa citată susţine că din această atitudine reiese că autorităţile centrale de la Bucureşti aleargă simultan după doi iepuri: modernizarea militară accelerată şi reconstrucţia industrială ambiţioasă. În teorie, ambele sunt necesare. În practică, făcute în acelaşi timp, sub presiunea unor termene rigide şi prin concentrarea uriaşă a contractelor într-o singură direcţie industrială, ele riscă să se saboteze reciproc. Iar dacă acest scenariu se materializează, nota de plată nu va fi achitată de actualii entuziaşti ai marilor anunţuri, ci de guvernele viitoare, de bugetele viitoare şi, în ultimă instanţă, de securitatea ţării noastre.