Sistemul Energetic se uită după soare din mina de cărbuni

Avalanşa prosumatorilor şi a investiţiilor în energie regenerabilă nu face casă bună cu perspectiva închiderii termocentralelor pe cărbuni. Mixul energetic ridică semne de întrebare pentru securitatea alimentării consumatorilor, într-o piaţă în care dinamica investiţiilor seamănă cu cea a unui ansamblu rezidenţial în care s-au ridicat casele, dar nu s-a gândit nimeni la străzi şi la canalizare! Practic, dispariţia centralelor care produc energie în bandă ar trebui înlocuită cu capacităţi de producţie dependente de soare şi vânt, surse impredictibile de generare a electricităţii. Ca să nu ne mai sperie pana de curent din Spania şi Portugalia ar trebui ca managerii sistemului energetic naţional să-şi suflece mânecile pentru ca România să fie ferită de surprize, iar ce se va întâmpla în câţiva ani în acest domeniu să ne găsească pregătiţi.

Ministerul Energiei doreşte, pe bună dreptate, renegocierea PNRR şi amânarea termenului de închidere a termocentralelor pe cărbune. Prin PNRR, la 1 ianuarie 2026, România ar trebui să închidă încă 1.755 MW la nivelul termocentralelor pe cărbune, iar asta va pune şi mai mare presiune pe preţurile finale, scrie ministrul Burduja pe o reţea de socializare. Presiunea asupra facturilor vine şi din liberalizarea preţului la consumatorul final, programată pentru 1 iulie pentru energie electrică. Între 2009 şi 2022, România a închis peste 7.000 MW grupuri pe cărbune şi gaz, producţie în bandă echivalentă cu capacitatea a zece reactoare de la Cernavodă. Acesta este motivul pentru care importăm energie în vârfurile de consum, culmea, chiar de la ţări care produc în continuare pe cărbune (Serbia, Bulgaria), spune ministrul Energiei.

De cealaltă parte a monedei, puterea instalată a celor peste 200.000 de prosumatori din România a depăşit 2500 de MW. Aceştia dau serioase bătăi de cap reţelelor de distribuţie pentru că, în zilele însorite, dar cu consum scăzut (aşa cum a fost de Paşte) fac inutilă producţia în marile centrale, iar decuplarea lor de la reţea devine o necesitate. Ba, mai mult, este nevoie de grupuri consumatoare de energie, care să diminueze surplusul. Proiectul hidrocentralei de la Tarniţa, care exact echilibrarea de care avem nevoie ar face-o, zace de ani de zile în stadiul de proiect.

Modernizarea şi extinderea reţelelor de distribuţie, interconectarea cu ţările vecine şi soluţiile digitale pentru monitorizarea în timp real a consumului devin condiţii obligatorii pentru viitoarele investiţii în domeniul energiei. Fără acestea, capacităţile de producţie volatile vor creşte odată cu riscurile.

România vrea să intre la masa Green Deal-ului cu toate cărţile pe care le are, pornind de la gaze, energie nucleară, hidro, energia verde, dar fără a exclude cărbunele. Contextul geopolitic (război la graniţă, dependenţă de importuri de energie şi interconexiuni europene disfuncţionale) rămâne favorabil pentru ca autorităţile să negocieze întârzierea terapiei verzi. Exploatarea rezervelor de gaze din Marea Neagră ar putea fi un argument bun în temperarea aşteptărilor pe care le are Bruxelles-ul de la piaţa autohtonă de producere a energiei.

Deşi integrarea centralelor de energie regenerabilă dă bătăi de cap companiilor de distribuţie şi marilor grupuri de producere a energiei, energia verde reprezintă cea mai sigură cale spre un cost scăzut al electricităţii. Cu cât capacităţile de producere a energiei vor creşte, cu atât preţul final va scădea. În acest moment mingea se află la cei care trebuie să dezvolte reţelele şi să asigure un mix energetic echilibrat.

O primă gură de aer va conţine şi metan. Anul acesta şi în 2026 se vor cupla la sistemul energetic naţional mai multe centrale pe gaz. Cele mai mari sunt Mintia şi Iernut, care vor aduce împreună 2.130 de MW în bandă. Nu în ultimul rând, capacitatea de stocare în baterii (500 de MW în proiecţia Ministerului Energiei) va contribui la o mai bună reglare a consumului cu producţia şi exporturile.

Tranziţia energetică înseamnă, de fapt, o prioritizare a energiei electrice în faţa resurselor fosile, poluante. Responsabilitatea pe care Europa o arată faţă de soarta Planetei se transformă într-o misiune care îmbină perfect morala cu business-ul. Pentru că apa râurilor, gazul şi centralele nucleare nu pot fi nici transportate şi nici comercializate la fel de uşor precum turbinele eoliene şi panourile solare, business-ul principal al Green Deal-ului se bazează pe energia regenerabilă.

Europa face un business cu aceste resurse la fel de legitim ca ţările care vând gaz şi petrol, însă cîştigă detaşat la etică: energia Europei este mai respectuoasă cu Pământul. În acest context, nu este de mirare de ce a crescut atât de mult capacitatea de producere a energiei din surse regenerabile: a fost subvenţionată prin certificate verzi şi prin investiţii de miliarde de euro în parcuri fotovoltaice şi eoliene.

Sarcina României este să primească aceste investiţii de care are nevoie, dar să le armonizeze mai bine cu restul resurselor disponibile. Sarcina guvernanţilor este să se asigure că România poate deveni exportator net în câţiva ani, prin interconectări şi prin creşterea capacităţii de producere a energiei. Statele precum România, care pot îmbina atâtea resurse în mixul energetic, nu sunt deloc multe. Tocmai de aceea avem de câştigat pe termen lung din valorificarea resurselor naturale şi a poziţiei geostrategice şi naturale pe care le are România. Miza este ca reglementarea şi managementul sistemului energetic să plece de la viitor spre prezent. Adică, de la o stare de fapt pe care strategii din domeniul energiei trebuie să o anticipeze cu cel puţin zece ani în viitor! Adaptarea reţelelor, cadrul de reglementare necesar, strategia în cadrul UE şi jonglarea între resursele regenerabile şi cele din subsolul ţării sunt principalele direcţii!