Uite reforma, nu e reforma!

Vreţi să ştiţi de ce am ajuns din nou cu osia statului în şanţul Europei de Est? Iată o perspectivă, cred, nouă pentru cei mai mulţi dintre noi. România este una dintre foarte puţinele ţări din spaţiul de dincoace de Cortina de Fier care nu a avut niciodată un guvern radical-reformist după căderea comunismului.

Lipsa unui asemenea Guvern şi a unei asemenea majorităţi parlamentare a avut consecinţe catastrofale. A însemnat, printre altele, că unele instituţii adânc înşurubate în corpul social nu au putut fi reformate. Iată exemplul cel mai bun: Securitatea. În alte state serviciile secrete de pe timpul dictaturii comuniste au fost desfiinţate sau măcar profund re-organizate. La noi, Securitatea a pus pe uşă eticheta "Serviciul Român de Informaţii” şi apoi s-a întors la jefuirea contribuabilului.

Haideţi să o luăm pe rând. "Pas cu pas”, cum ar zice un clasic. Începem cu Albania, care a avut înainte de 1991 singurul regim stalinist propriu-zis din Europa de Est. Din 1992 începe o perioadă de reforme brutale. Se privatizează aproape tot şi ultimul lider socialist este băgat la închisoare. În vreme ce în România Petre Roman cumpăra Airbus-uri cu banii statului, iar Ion Iliescu trimitea minerii să snopească în bătaie studenţii.

Iată alt caz interesant: Serbia. În ultimele două decenii Serbia a devenit o dictatură dominată de ultra-naţionalişti. Să nu uităm însă că politica sârbă a avut zile mai bune, în timpul regimului lui Zoran Ðinðić (2001-2003). El şi-a prezentat cabinetul drept începutul unui „consens naţional pentru reforme radicale”. Şi avea să plătească cu viaţa pentru asta, fiind împuşcat de un lunetist când ieşea din sediul Guvernului/

Suntem obişnuiţi, pe aici, să îi ironizăm pe bulgari. Însă Bulgaria a avut guvernul Ivan Kostov (1997-2001), care a însemnat stabilizare, consiliu monetar, privatizare şi accelerarea orientării euroatlantice. România l-a avut, îl are şi îl va avea pe Mugur Isărescu.

Cehia e un caz simplu: o ţară care îi dă pe Vaclav Havel şi pe Vaclav Klaus nu poate fi decât o ţară care a trecut prin reforme profunde. Estonia? Nici nu ştiu de unde să încep, pentru că acolo aproape toate guvernele au abordat cu curaj agenda reformistă. Polonia? Guvernele Mazowiecki/Bielecki-Balcerowicz (1989-1991) sunt considerate şi azi cazul canonic de terapie de şoc.

În România, în acest timp, reformele s-au împotmolit înainte de a începe. Tarom este tot de stat. Baronii locali fac şi desfac guverne. Dosarele Securităţii sunt încă "la secret”. Diplomaţia lucrează tot după instrucţiunile lui Nicolae Ceauşescu.

Să vedem şi alte cazuri, pentru a înţelege cât de anormală este situaţia României. În Muntenegru, executivul Vujanović-Ðukanović după 1998: a introdus marca germană şi euro şi s-a desprins economic de Serbia. În Slovacia au existat guvernele Mikula¹ Dzurinda (1998-2006); în plus, Slovacia participase la programul radical al Cehoslovaciei din 1990-1992. În Letonia, guvernul condus Ivars Godmanis (1990-1993) a adus o liberalizare şi stabilizare rapidă. La fel, Lituania a avut guvernul Gediminas Vagnorius (1991-1992) cu liberalizare, privatizare şi reformă monetară rapidă.

Au existat şi state cu reforma mai "graduale”, precum în Slovenia sau în Ungaria. Dar amploarea lor cumulată a fost considerabil mai mare decât în România. Iar Ungaria, de curând, îl are premier pe Peter Magyar, care în câteva săptămâni a realizat ceea ce România nici nu mai încearcă de mai bine de zece ani de zile încoace.

România, are, aşadar, o întârziere şocantă în aplicarea unor reforme reale. Din 1990 încoace practic toate guvernele au dormit în pantofi - asta când nu au făcut paşi înapoi ca pe vremea tandemului "Nicu şi Marcel”. Să comparăm cu... Rusia. Chiar şi Rusia a avut un executiv reformist, guvernul Gaidar (1991-1992) care a avut un mandat explicit pentru reforme radicale după modelul polonez. Republica Moldova, sub conducerea Maiei Sandu, face cercuri în jurul României, spre exemplu în combaterea dezinformării ruseşti. Ucraina lui Zelenski este mult mai reformistă decât tot ce a intrat la Palatul Victoria.

Mulţi politicieni de la Bucureşti vorbesc despre "reformă”. Practic nici unul nu îşi asumă un program similar cu al polonezilor. De la socialiştii lui Grindeanu-Manda nu am pretenţii. Nici de la ceauşiştii de la AUR. Dar mă aşteptam, spre exemplu, la ceva cu sens din partea vicepremierului Oana Gheorghiu. Ghinion! - cum ar spune altul care a blocat reformele reale şi acum trăieşte pe banii contribuabililor. Oana Gheorghiu a dat un interviu în care susţinea că sunt companii (de stat) precum Metrorex sau CFR care trebuie subvenţionate în principiu de la Buget. Ce să mai comentezi?...

Aşa se face că România este, din punctul de vedere al absenţei reformei radicale, alături doar de Turkmenistanul lui Saparmurat Niyazov, care a conservat controlul administrativ şi economia dominată de stat. Şi de Belarus, unde reformele limitate ale începutului anilor "90 au fost rapid inversate după venirea lui Lukaşenko. Acolo ne-au adus, cu joaca de-a reforma.