ZIUA UNIVERSALĂ A IEI Ia românească - între rădăcină şi vitrină

Într-o lume în care totul pare să se reinventeze şi să se monetizeze cu o viteză ameţitoare, puţine simboluri culturale reuşesc să-şi păstreze autenticitatea. Ia românească este unul dintre aceste simboluri - o piesă vestimentară care, deşi a fost purtată, reinterpretată şi, uneori, chiar deturnată, rămâne ancorată adânc în conştiinţa şi în sufletul românesc.

Ia nu este doar o bluză frumoasă, ci o poveste cusută cu acul, fir cu fir, de mâinile femeilor care şi-au pus în ea visurile, credinţele şi apartenenţa. Motivele tradiţionale, desenate cu răbdare şi migală, nu au fost alese la întâmplare: ele transmit mesaje despre loc, stare civilă, protecţie spirituală sau statut social. Ia a fost şi este o carte de identitate simbolică, purtată cu mândrie şi cu respect.

În ultimele decenii, ia a devenit un obiect vestimentar „cool”, adoptat de designeri, vedete internaţionale şi influenceri. A fost prezentă pe podiumuri de modă din Paris, Londra sau New York, reinterpretată în fel şi chip - uneori cu respect, alteori cu o superficialitate care trădează necunoaşterea sensurilor profunde. Să o vezi purtată pe un manechin, fabricată în serie într-un atelier de croitorie din China, este o imagine dureroasă pentru oricine înţelege ce înseamnă, de fapt, această piesă de patrimoniu.

Mai neliniştitoare este folosirea iei în discursurile politice. O vedem în fotografii de campanie, pe afişe electorale sau la evenimente publice unde tradiţia este invocată selectiv, doar pentru a puncta la capitolul „identitate naţională”. În astfel de contexte, ia nu este purtată cu înţeles, ci ca un costum - o uniformă temporară care promite o legătură cu poporul, dar care este aruncată imediat după închiderea urnelor.

În ciuda acestor derapaje, ia nu dispare. Poate că nu mai este purtată zilnic, dar ea trăieşte în continuare în casele bunicilor, în lăzile de zestre, la festivaluri, în serile de Sânziene sau în inima celor care o recuperează şi o poartă cu sens. Tinerii care învaţă azi să coasă, meşteşugarii ce refac modelele vechi, grupurile care documentează iile din diferite zone ale ţării - toate acestea sunt semne că ia nu este doar o piesă vestimentară, ci un fir viu din ţesătura unei identităţi.

Ca orice simbol viu, ia trebuie să fie deschisă reinterpretării, dar fără să-şi piardă rădăcinile. Autenticitatea nu înseamnă stagnare, dar nici uitare. Avem datoria de a o păstra cu grijă, de a o cunoaşte înainte de a o afişa, de a o înţelege înainte de a o transforma în modă trecătoare. Ia este, până la urmă, mai mult decât o bluză. Este o formă de memorie şi memoria nu se poartă oricum.