Programul de guvernare a dat un răspuns, prima ordonanţă a Guvernului, altul

Programul de guvernare votat de Parlament conţine, pentru prima dată atât de explicit, un răspuns la o întrebare pe care industria o pune de ani de zile: cine răspunde pentru digitalizarea statului? Răspunsul de pe hârtie este unul bun. Numai că, imediat după învestire, prima ordonanţă de urgenţă a Guvernului a dat un alt răspuns: Autoritatea pentru Digitalizarea României (ADR) nu ajunge la Prim-ministru, ci rămâne la Ministerul Economiei, în coordonarea ministrului delegat pentru digitalizare şi AI. Aceeaşi ordonanţă încredinţează coordonarea întregului aparat de lucru al Guvernului, adică exact structura în care programul voia să mute ADR, viceprim-ministrului, nu Prim-ministrului. Diferenţa nu este una de nuanţă, iar pentru a înţelege de ce contează merită amintit de unde pornim.

România a avut în ultimii ani resurse semnificative pentru digitalizare: aproximativ 4,5 miliarde de euro prin PNRR, la care se adaugă circa 3,2 miliarde de euro din fondurile de coeziune.

În acelaşi timp, sectorul IT&C românesc produce aproximativ 26,5 miliarde de euro anual, contribuie direct cu 7% la PIB şi generează circa 26% din exporturile de servicii. Şi totuşi, doar 28,7% dintre companii integrează tehnologii avansate precum cloud, AI sau data analytics, iar numai 30,1% din populaţie are competenţe digitale de bază (DESI 2026).

Cifrele puse una lângă alta arată că România a avut bani, are tehnologie şi are o industrie capabilă să o producă şi să o exporte. Cu toate acestea, adopţia internă rămâne modestă. Problema începe să semene mai puţin cu una de resurse şi mai mult cu una de execuţie: cine stabileşte priorităţile, cine leagă proiectele între ele, cine impune standarde comune, cine urmăreşte dependenţele şi cine răspunde pentru rezultatul final?

Aici apare una dintre problemele clasice ale administraţiei. Cu cât responsabilitatea este împărţită între mai multe instituţii, cu atât devine mai uşor ca fiecare să îşi livreze propria bucată, iar proiectul, privit în ansamblu, să rămână în urmă. Digitalizarea nu funcţionează însă pe bucăţi.

Un serviciu public digital poate presupune infrastructură, interoperabilitate, identitate electronică, securitate cibernetică, achiziţii, protecţia datelor, finanţare şi schimbarea proceselor din instituţia care îl foloseşte. Dacă fiecare componentă are propriul responsabil, propriul buget şi propriul calendar, fără cineva care să poată alinia toate aceste decizii, rezultatul este previzibil: întârzieri, sisteme care nu comunică suficient între ele şi proiecte care funcţionează tehnic, dar nu schimbă experienţa cetăţeanului sau a companiei.

Un exemplu simplu este interoperabilitatea. O instituţie poate digitaliza un formular, alta poate construi o bază de date, iar o a treia poate avea sistemul necesar pentru verificarea informaţiei. Dacă aceste sisteme nu sunt proiectate şi guvernate într-o arhitectură comună, cetăţeanul ajunge să fie în continuare curierul dintre ele.

Aici se vede diferenţa dintre a finanţa proiecte digitale şi a conduce transformarea digitală.

Când ai miliarde de euro, zeci de proiecte şi mai multe instituţii implicate, coordonarea nu mai este o chestiune de organigramă. Este mecanismul prin care investiţia se transformă, sau nu, în servicii funcţionale, productivitate şi adopţie.

Până acum, ADR avea, prin cadrul său de funcţionare, rolul de a coordona implementarea strategiilor şi politicilor publice din domeniul transformării digitale. În paralel, România lucrează la o Strategie Naţională pentru Deceniul Digital şi la un roadmap cu măsuri, termene şi responsabili. Problema centrală a fost însă cât de puţină autoritate reală de coordonare avea această instituţie asupra proiectelor, bugetelor şi instituţiilor care trebuie să livreze împreună. De aceea contează că programul noului Guvern propunea exact un „centru unic de decizie pentru transformarea digitală”.

Concret, potrivit programului, ADR ar fi trecut în Aparatul de lucru al Guvernului, direct în subordinea Prim-ministrului. Preşedintele ADR devenea Chief Information Officer al Guvernului (GCIO), selectat competitiv, cu mandat multianual şi obiective publice. Orice proiect digital al administraţiei centrale ar fi avut nevoie de un aviz de conformitate obligatoriu, indiferent de sursa de finanţare, iar portofoliul acestor proiecte ar fi devenit public. Un comitet prezidat de Prim-ministru urma să se întrunească lunar şi să ia decizii obligatorii pentru toate ministerele, publicate în 48 de ore. Fiecare minister urma să primească anual, prin audit independent, un scor public de digitalizare, iar proiectele care nu respectă standardele comune să nu mai primească finanţare.

Pe hârtie, arhitectura este cea corectă. Dar digitalizarea are nevoie de un coordonator real, care înseamnă mai mult decât un nume pe organigramă. Înseamnă mandat suficient pentru a coordona instituţii, vizibilitate asupra portofoliului de proiecte şi a bugetelor, capacitatea de a impune standarde comune, termene clare şi obligaţia de a raporta public progresul. Fără acestea, aplicate efectiv, riscăm să centralizăm organigrama fără să centralizăm responsabilitatea şi răspunderea.

ANIS a susţinut în documentele sale de poziţie exact aceste elemente: o funcţie unică de coordonare, mandat legal, rang decizional suficient, punct unic de raportare, benchmarking anual, consultare structurată cu mediul privat şi o anvelopă financiară dedicată digitalizării. Faptul că multe dintre ele se regăsesc acum în programul de guvernare este un semnal bun. Rămâneau de urmărit două lucruri: ca aceste angajamente să fie transpuse rapid în lege, nu doar în hotărâri de Guvern uşor de modificat, şi ca noul mecanism să primească oamenii, bugetul şi continuitatea fără de care un centru unic rămâne doar o etichetă.

Primul test a venit mai repede decât ne-am fi aşteptat. Ordonanţa de urgenţă nr. 40/2026, publicată în Monitorul Oficial pe 20 octombrie, nu mută ADR la Prim-ministru. ADR rămâne în subordinea Ministerului Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului şi Turismului şi trece în coordonarea unui ministru delegat pentru digitalizare şi inteligenţă artificială, care, la rândul lui, îşi desfăşoară activitatea în coordonarea ministrului Economiei. Între Prim-ministru şi instituţia care ar fi trebuit să fie „centrul unic de decizie” apar astfel două niveluri ministeriale. Ordonanţa nu spune nimic despre GCIO, despre avizul obligatoriu sau despre comitetul prezidat de Prim-ministru, iar atribuţiile ministrului delegat urmează să fie stabilite prin hotărâri de Guvern, în termen de 30 de zile.

Un ministru dedicat digitalizării poate fi un câştig: domeniul capătă o voce la masa Guvernului. Dar un ministru delegat care lucrează în coordonarea altui ministru, cu bugetul asigurat prin ministerul acestuia şi cu atribuţii încă nedefinite, nu are, prin construcţie, autoritatea de a impune decizii obligatorii celorlalte ministere. Exact aceasta era problema pe care modelul din program voia să o rezolve: coordonarea digitalizării de deasupra ministerelor, nu din interiorul unuia dintre ele.

Hotărârile de Guvern din următoarele 30 de zile devin, aşadar, momentul decisiv. Ele pot reconcilia cele două modele, de exemplu printr-un comitet interministerial pentru digitalizare condus direct de Prim-ministru, cu decizii obligatorii pentru toate ministerele, cu ministrul delegat în rol de coordonator operativ şi cu un aviz al ADR obligatoriu pentru orice proiect digital al administraţiei centrale. Sau pot consfinţi o arhitectură în care digitalizarea redevine un domeniu sectorial, coordonat dintr-un minister de linie, adică exact situaţia care ne-a adus aici.

Între program şi ordonanţă, coexistă acum mai multe centre de decizie: Prim-ministrul, căruia programul îi dă coordonarea politică, ministrul delegat pentru digitalizare şi AI, ministrul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului şi Turismului şi viitorul GCIO aflat la conducerea ADR (în ipoteza că va fi un GCIO selectat competitiv conform programului de guvernare). Fără o delimitare clară a atribuţiilor şi a autorităţii executive, există riscul ca transformarea digitală să devină responsabilitatea tuturor şi, simultan, a nimănui. De asemenea, rămân neclarificate aspecte esenţiale precum mecanismul de selecţie a viitorului preşedinte al ADR cu rol de GCIO, durata mandatului, criteriile profesionale şi garanţiile de independenţă necesare pentru a asigura continuitatea reformei dincolo de ciclurile politice. Ordonanţa nu clarifică niciunul dintre aceste aspecte.

În acelaşi timp, modelul propus concentrează la ADR atât funcţii de coordonare şi avizare, cât şi responsabilităţi majore de implementare, ceea ce ridică întrebări legitime privind separarea rolurilor şi mecanismele de control. Multe dintre reformele anunţate depind de acte normative încă neadoptate, de finanţări insuficient detaliate şi de o capacitate administrativă care trebuie consolidată. La acestea se adaugă lipsa unor mecanisme clare de responsabilizare pentru instituţiile care nu livrează rezultate şi absenţa unui cadru permanent de consultare a industriei în definirea priorităţilor de digitalizare. În lipsa acestor clarificări, există riscul ca ambiţia reformei să depăşească capacitatea efectivă de execuţie, iar multiplicarea structurilor de coordonare să nu se traducă automat în accelerarea transformării digitale a statului.

Există şi un motiv economic pentru care această discuţie contează. Pentru o companie, lipsa digitalizării statului înseamnă timp şi cost. Înseamnă cât durează să înfiinţezi, să autorizezi, să raportezi, să verifici sau să schimbi date cu o instituţie publică. Înseamnă şi cât de predictibil este cadrul în care operezi. Un proiect întârziat într-un minister nu rămâne doar problema acelui minister. Costul se propagă către companiile care aşteaptă serviciul, către instituţiile care continuă să lucreze manual şi către alte proiecte care depind de aceeaşi infrastructură.

Coordonarea devine astfel o problemă de productivitate economică.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru finanţare. PNRR a creat o perioadă excepţională, cu bani dedicaţi digitalizării. După închiderea acestei ferestre, prioritizarea proiectelor va trebui făcută într-un cadru bugetar normal, unde competiţia pentru resurse este mult mai dură. ANIS propune tocmai de aceea o anvelopă financiară multianuală dedicată şi o coordonare care să urmărească progresul dincolo de cicluri politice. În acest caz, un centru de coordonare are şi rolul de a spune ce vine primul, ce proiect depinde de altul, ce infrastructură trebuie reutilizată şi unde o investiţie produce efect transversal. Programul de guvernare preia ideea unui mecanism multianual de finanţare, ceea ce este un pas important. Ca să conteze, mecanismul are nevoie de o sumă, o sursă şi un calendar asumate public.

La fel de importantă este consultarea. Industria poate contribui cu date, experienţă de implementare şi o evaluare realistă a costurilor şi blocajelor dacă intră suficient de devreme în procesul de elaborare. După ce arhitectura unei politici este deja stabilită contractual şi bugetar, valoarea acestei expertize scade drastic. Programul promite consultare transparentă cu mediul de afaceri înaintea modificărilor fiscale şi de reglementare care afectează sectorul IT. Acelaşi principiu ar trebui extins la arhitectura, standardele şi prioritizarea proiectelor digitale ale statului, printr-un mecanism structurat, nu prin consultări punctuale.

Responsabilitatea integrată înseamnă, în fond, câteva întrebări foarte concrete: cine decide, cine prioritizează, cine poate debloca, cine urmăreşte bugetul, cine raportează şi cine răspunde atunci când termenul este ratat. Programul de guvernare oferea răspunsuri pentru câteva dintre ele, iar prima ordonanţă a Guvernului le repune deja în discuţie pe primele. Ultima rămâne testul realităţii.

România are deja ţinte măsurabile pentru 2030: 40% adopţie a tehnologiilor avansate, 50% din populaţie cu competenţe digitale de bază, iar ANIS propune şi ţinta de 300.000 de specialişti ICT. Un KPI pe care nu îl asumă nimeni instituţional rămâne însă doar o cifră într-un document. Scorul public de digitalizare promis pentru fiecare minister este un pas în direcţia bună, cu condiţia să măsoare rezultate pentru cetăţeni şi companii, nu doar proiecte lansate şi bani consumaţi.

În acest moment, provocarea nu mai este doar definirea direcţiei, ci construirea instituţiilor şi a mecanismelor care să transforme ambiţia în rezultate. Iar succesul va depinde de răspunsul la trei întrebări simple: cine decide, cine execută şi cine răspunde atunci când lucrurile nu se întâmplă. Primul răspuns îl vor da hotărârile de Guvern care trebuie adoptate în următoarele patru săptămâni. În lipsa unor răspunsuri clare, există riscul ca digitalizarea să beneficieze de mai mulţi coordonatori ca niciodată, dar de mai puţină responsabilitate decât are nevoie.