Aduce credibilitatea fiscală creştere economică?

Premierul Ilie Bolojan repetă încă de la instalarea guvernului său acelaşi mesaj despre necesitatea reducerii deficitului, stabilirii unui echilibru bugetar şi a predictibilităţii. Strategia sa de comunicare se adresează unui public bine definit, format din pieţele financiare, Comisia Europeană, OCDE, toate interesate de capacitatea statului român de a-şi gestiona finanţele într-un mod coerent şi previzibil.

În această logică, reducerea deficitului este prezentată ca un semnal de disciplină fiscală care ar trebui să genereze încredere şi, într-un timp mediu, revigorarea investiţiilor. Presupunerea este că ajustarea bugetară este suficientă pentru a modifica anticipaţiile actorilor economici şi pentru a stimula creşterea. Schema are o coerenţă internă aparent solidă. Însă experienţa ultimelor decenii arată că relaţia dintre austeritate şi creştere este mult mai dependentă de context decât sugerează modelele teoretice. În situaţii caracterizate de incertitudine externă, constrângeri monetare şi capacitate instituţională limitată, reducerea cheltuielilor publice tinde să contracte activitatea economică mai puternic decât se anticipa, iar efectele pozitive asupra investiţiilor întârzie sau nu se materializează.

Teoria de referinţă în această abordare, aşa-numita austeritate expansivă, are un oarecare pedigree academic, formulat de Alberto Alesina şi Silvia Ardagna în 2009 şi preluat de Comisia Europeană ca justificare pentru politicile impuse Greciei, Portugaliei şi Irlandei în timpul crizei financiare. Dar, teza a fost serios contestată. În 2013, Blanchard şi Leigh au arătat, într-un studiu al FMI, că în perioadele de criză efectele negative ale austerităţii sunt mult mai puternice decât estimau modelele iniţiale. Iar Mark Blyth, în Austerity: The History of a Dangerous Idea, carte tradusă şi în română, demonstrează că aşa-numitele cazuri de succes au fost posibile doar în condiţii specifice - monedă proprie devalorizabilă, parteneri comerciali în expansiune, politici monetare extrem de relaxate - condiţii care nu se regăsesc în mediul actual în care funcţionează România.

Studii mai recente, precum cel al lui Owen Nie pentru Banca Mondială, sugerează că austeritatea poate avea uneori efecte pozitive în economii foarte îndatorate, dar aceste rezultate apar doar în condiţii speciale. Christian Breuer arată că rezultatele favorabile dispar atunci când sunt folosite ipoteze mai realiste, ceea ce sugerează că nu economia confirmă teoria, ci metoda o produce. Şi într-un studiu din 2023, Olimpia Fontana şi Lino Sau ajung la concluzia că mecanismele prin care austeritatea ar trebui să genereze creştere depind de condiţii dificil de reprodus în economiile reale.

Austeritatea promovată de Bolojan nu se desfăşoară într-un vid. Mai multe crize se suprapun şi se amplifică reciproc, afectând atât capacitatea statului de a produce rezultate, cât şi credibilitatea semnalelor pe care le transmite. Coaliţia de guvernare funcţionează într-un echilibru fragil, dominat de competiţia internă, ceea ce reduce coerenţa deciziei şi introduce incertitudine în implementarea măsurilor. Această instabilitate este deja vizibilă pe pieţele financiare, unde randamentul titlurilor de stat româneşti la 10 ani a urcat la 7,2% la sfârşitul lunii martie 2026, cu un spread de peste 400 de puncte de bază faţă de Bund-ul german, un cost de finanţare care vorbeşte, în sine, despre nivelul real al încrederii.

Instabilitatea politică erodează anticipaţiile actorilor financiari şi creşte costurile de finanţare ale statului, reducând spaţiul de manevră al politicii fiscale chiar în momentul în care aceasta încearcă să-şi demonstreze credibilitatea. În acelaşi timp, presiunile interne sunt amplificate de dinamica electorală. Forţele populiste capitalizează nemulţumirile generate de ajustările fiscale, creând un cerc vicios: măsurile adoptate pentru stabilizare contribuie indirect la slăbirea cadrului politic necesar pentru susţinerea lor.

La aceasta se adaugă dimensiunea de securitate. Vulnerabilităţile dovedite de interferenţele informaţionale recente şi proximitatea războiului din Ucraina solicită resurse administrative şi instituţionale care nu pot fi reduse fără costuri semnificative. Ideea eficienţei obţinute prin diminuarea aparatului public devine greu de susţinut într-un mediu marcat de instabilitate şi risc sistemic.

Presiunile sunt amplificate de evoluţiile economice globale. Creşterea preţurilor energiei - cu petrolul revândut peste 100 de dolari pe baril în contextul războiului din Orientul Mijlociu - se transmite rapid în costurile de producţie şi în nivelul general al preţurilor. Efectele restrictive ale politicii fiscale interne sunt astfel amplificate, iar capacitatea politicii monetare de a compensa aceste şocuri rămâne limitată. Rezultatele consolidării fiscale depind, într-o măsură importantă, de factori externi asupra cărora autorităţile naţionale au un control redus.

Aici devine vizibilă limita fundamentală a abordării. Credibilitatea fiscală nu funcţionează ca o variabilă autonomă care produce efecte prin simpla sa afirmare, ci depinde de capacitatea instituţională a statului de a susţine în mod coerent politicile pe care le anunţă. Iar această limită nu este una tehnică, ci structurală. Încrederea nu se construieşte doar prin ajustări bugetare, ci prin funcţionarea efectivă a instituţiilor care colectează venituri, aplică reguli şi asigură stabilitatea cadrului economic.

În cazul României, problema este agravată de nivelul redus al veniturilor publice, de aproximativ 26-27% din PIB dacă ne referim la nucleul dur al bugetului, adică veniturile din taxe şi impozite. Diferenţa până la aproximativ 35-36% din PIB provine din resurse dependente de factori externi sau conjuncturali, precum fondurile europene, care nu pot constitui o bază stabilă de finanţare pe termen lung. Un stat cu resurse atât de reduse nu poate susţine în mod credibil nici dezvoltarea infrastructurii, nici modernizarea serviciilor publice, nici coerenţa politicilor sale. Disciplina fiscală riscă să devină un exerciţiu de ajustare contabilă fără efecte reale asupra creşterii.

Problema nu este deficitul în sine, ci capacitatea instituţională de a-l gestiona. Fără o administraţie fiscală eficientă, fără stabilitate legislativă şi fără coordonare între politici, disciplina bugetară anunţată rămâne un angajament retoric. Iar pieţele ştiu să facă diferenţa.