AEI: Cum a fost înfrântă lupta împotriva băieţilor deştepţi înainte sa înceapă. Ordonanţa Bolojan privind ATR nu se mai aplică

În România, reformele adevărate au o caracteristică aparte, dispar exact în momentul în care încep să deranjeze, se arată într-un comunicat de presă al Asociaţiei Energiei Inteligente (AEI), remis redacţiei. Restul sunt conferinţe de presă. Aşa s-a întâmplat şi cu ordonanţa prin care Guvernul condus de Ilie Bolojan promitea să cureţe una dintre cele mai toxice zone ale economiei româneşti: specula cu ATR-uri din energie. O măsură prezentată ca începutul sfârşitului pentru noii „băieţi deştepţi” ai sistemului energetic s-a evaporat înainte să producă primul efect concret.

Şi, inevitabil, românii au avut din nou senzaţia că asistă la aceeaşi piesă veche: reformă anunţată spectaculos, interese atinse, mecanisme administrative activate, ordonanţă retrasă. Oficial, explicaţiile sunt tehnice. avize întârziate. Neoficial, însă, povestea este mult mai simplă şi mult mai românească: reforma a început să doară exact unde nu trebuia. Miza era uriaşă, o piaţă paralelă construită pe acces privilegiat şi pe blocarea infrastructurii publice. Apariţia întârziată a avizelor şi blocajul instituţional ridică inevitabil întrebări legitime. A fost doar birocraţie? Sau mecanismul procedural a fost folosit deliberat pentru a neutraliza o măsură incomodă?

Este greu de crezut că a fost o problemă birocratică deoarece Consiliul Legislativ este condus de Florin Iordache, fost deputat PSD şi fost ministru al Justiţiei.

Nu există dovezi publice că totul a fost premeditat. Dar există un tipar. Iar tiparele contează.

Poate că ordonanţa fusese sinceră. Poate că nu. Poate că a fost doar prost pregătită. Sau poate că nimeni nu şi-a imaginat cât de rapid reacţionează reţelele de interese când sunt atinse la bani.

Dar pentru cetăţeanul obişnuit concluzia rămâne aceeaşi: în România, lupta cu privilegiile pare mereu posibilă până în ziua în care devine reală. Atunci apar avizele, procedurile şi tăcerea.

Şi încă o dată se confirmă vorba pe care românii au învăţat-o din experienţă, nu din cinism: orice minune ţine trei zile.

România are o problemă evidentă, s-au emis ATR-uri pentru peste 80.000 MW, în timp ce necesarul actual de putere este în jur de 9.000 MW. Guvernul a indicat peste 1.400 ATR-uri, deţinute de peste 1.000 titulari, pentru proiecte de minimum 1 MW.

România are circa 19.000 MW capacitate totală, din care circa 9.000 MW ocupaţi, dar ATR-uri emise pentru 80.000 MW şi încă 30.000 MW în lucru. Datele dure sunt acestea: într-un eşantion de 722 firme cu circa 72.000 MW capacitate aprobată, 76% aveau cifră de afaceri zero, 78% nu aveau niciun angajat, iar peste jumătate aveau capital social sub 10.000 lei.

O parte mare din piaţa ATR nu este piaţă de investiţii, ci piaţă de opţiuni speculative pe capacitate de reţea. Sigur este un rău care trebuie corectat.

Ce schimbări ar fi adus măsurile care au fost adoptate în ultima Şedinţă a Guvernului României

A. Garanţia de racordare

ANRE a anunţat deja creşterea garanţiei de racordare de la 5% la 20% din valoarea tarifului de racordare. Prin noile reglementări se instituia o garanţie de 30 de euro per kilowatt instalat, care trebuia constituit la momentul solicitării autorizaţiei de înfiinţare, drept o condiţie pentru obţinerea ei. Garanţia de 30 de euro per kilowatt instalat ar fi trebuit constituită dacă beneficiarul nu finalizează investiţia în termenul de valabilitate şi solicita prelungirea autorizaţiei de înfiinţare.

Pentru un proiect de 1 MW, dacă racordarea costă 150.000-300.000 euro, garanţia de racordare poiyea fi aproximativ 30.000-60.000 euro.

B. Garanţia pentru licitaţii / capacitate

Pentru licitaţiile de alocare de capacitate, pentru 2026 o garanţia financiară ar fi trebuit să fie de 30.000 euro/MW instalat.

Deci pentru 1 MW, impactul total putea fi: 60.000-90.000 euro

Pentru 10 MW, impactul total putea fi 600.000-900.000 euro

Pentru 50 MW, putea ajunge la 3 - 4,5 milioane euro.

Pentru 100 MW, putea ajunge la 6-9 milioane euro.

Asta schimbă radical piaţa.

Ce s-ar fi întâmplat cu ATR-urile existente

ATR-urile existente nu ar fi fost anulate automat peste noapte, dar devin supuse unor termene de maturizare. Pentru proiectele mari, se menţiona obligaţia obţinerii autorizaţiei de înfiinţare până la finalizarea contractului de execuţie a instalaţiei de racordare, cu termene maxime de 12 luni de la contractul de racordare şi 18 luni de la emiterea ATR. Dacă termenele nu erau respectate, ATR-ul şi contractul de racordare încetau automat. Nu înseamnă că „orice ATR existent mai trăia fix 12 luni”. Înseamnă că ATR-urile existent intrau într-un regim de verificare: ai progres real sau pierzi garanţia.

Totuşi este important să arătăm că existau o serie de semne de întrebare care necesitau lămurire. Nu apreciem că acestea au stat la baza întârzierii Avizului al Consiliul Legislativ, dar cu această ocazie ar fi bine să fie analizate înaintea reluării aprobării acestei (OUG dacă va mai fi vreodată).

Unde trebuiau să se plătească garanţiile şi cine lua banii

Garanţiile se constituie în favoarea operatorului de reţea:

• operator de distribuţie, dacă racordarea e în distribuţie;

• Transelectrica / OTS, dacă racordarea e în transport;

• la licitaţii, garanţia de capacitate se depune la OTS în termenul procedural relevant.

Aici este o problemă politică şi morală, banii ar fi ajuns la operatorii de reţea, inclusiv companii private sau privatizate, nu într-un fond public separat. Teoretic, operatorii sunt monopoluri reglementate, iar veniturile lor sunt controlate de ANRE. Practic însă, dacă garanţiile executate rămân în interiorul operatorilor fără transparenţă publică garantată, apare o întrebare legitimă: Este corect ca o companie privată să beneficieze de penalizarea unui investitor, mai ales când întârzierea poate fi cauzată de stat?

Apreciez că mecanismul era justificabil tehnic, dar vulnerabil moral şi juridic dacă nu există reguli clare de destinaţie a banilor.

Argumentele PRO ale măsurilor adoptate în OUG blocată

Curăţă piaţa de proiecte-fantomă. Dacă 76% dintre firmele analizate au cifră de afaceri zero şi 78% nu au angajaţi, asta arată că multe ATR-uri nu par susţinute de activitate economică reală.

Eliberează capacitate blocată. Un ATR rezervă capacitate. Dacă proiectul nu se face, capacitatea este blocată artificial. ATR-urile au blocat accesul în sistemul energetic.

Favorizează proiectele finanţabile. Cine are teren, avize, finanţare, EPC, contracte şi strategie va putea plăti garanţia. Cine are doar un SPV şi o idee va ieşi din joc.

Reduce comerţul cu hârtii

ATR-ul nu ar trebui să fie marfă speculativă. Ar trebui să fie etapă tehnică într-un proiect real.

Argumentele CONTRA ale măsurilor adoptate în OUG blocată

Penalizează şi investitorii serioşi. Nu toate întârzierile sunt speculative. Chiar premierul a admis că pot exista întârzieri obiective la avize precum Autoritatea Aeronautică sau Mediu, deşi a spus că acestea nu pot justifica ani de blocaj. Avizările din CFISD / CSAT intră de asemene aici. Adică dacă statul nu se mişcă, investitorul riscă să fie sancţionat pentru o cauză externă.

Poate crea blocaj investiţional. RWEA şi RPIA avertizează că noile reguli pot produce un nou blocaj în sector, amintind de stagnarea de după 2013. Ele susţin că în faza de avizare s-au investit deja peste 700 milioane euro în dezvoltarea de proiecte energetice.

Creşte costul capitalului. O garanţie de 1-5 milioane euro nu este neutră. Chiar dacă nu este „cost definitiv”, ea blochează linii bancare, colateral, cash sau limite de credit.

Concentrează piaţa. Marii jucători pot suporta garanţiile. Dezvoltatorii mici, locali, antreprenoriali, nu. Rezultatul poate fi o piaţă mai curată, dar şi mai oligopolizată.

Pericolul cel mai mare era reprezentat de statul care mereu întârzie şi investitorul plăteşte

Dacă investitorul are dosarul depus la CFISD, CSAT, Mediu, urbanism, autoritate aeronautică, aviz cultural, autoritate locală sau altă instituţie, iar instituţia nu răspunde, nu se întruneşte sau tergiversează, atunci executarea garanţiei devine discutabilă.

Într-un sistem corect, în OUG ar fi trebui să existe reguli explicite:

1.suspendarea termenelor dacă întârzierea este cauzată de o autoritate publică;

2.dovada diligenţei investitorului: cereri depuse, completări trimise, notificări făcute;

3.interdicţia executării garanţiei dacă blocajul este exclusiv administrativ;

4.mecanism de contestaţie rapidă, nu proces de 3-5 ani;

5.fond separat / cont escrow pentru garanţii executate, nu venit la operator.

Fără aceste protecţii, ordonanţa putea deveni un instrument brutal: corectă contra speculanţilor, nedreaptă contra investitorilor reali.

O întrebare care apărea - Era normal să plăteşti garanţie unei companii private?

Răspuns poate fi normal în infrastructură reglementată, dar numai dacă banii sunt trataţi ca instrument reglementat, nu ca venit privat liber.

Operatorul de distribuţie poate fi privat, dar funcţionează ca monopol reglementat. El nu este o firmă obişnuită. Are obligaţii de serviciu public, tarife aprobate, investiţii recunoscute de ANRE şi randament reglementat.

Dar ca principiu de guvernanţă, ar fi mult mai curat ca garanţiile executate să meargă:

• într-un cont separat;

• într-un fond de dezvoltare reţea;

• cu raportare publică anuală;

• cu deducere explicită din tarifele viitoare;

• nu în profitul contabil discreţionar al operatorului.

Altfel, percepţia este toxică: investitorul pierde, operatorul câştigă, statul scapă de responsabilitate.

Câteva Scenarii concrete dacă OUG se aplica

Scenariul 1 Proiect speculativ de 1 MW

• SPV cu capital social 200 lei;

• fără teren solid;

• fără finanţare;

• fără studii serioase;

• ATR obţinut pentru revânzare.

Garanţia de 60.000-90.000 euro îl elimină. Deci putem aprecia că măsura este bună.

Scenariul 2 Proiect real de 10 MW, blocat la avize

• teren securizat;

• studii făcute;

• ATR emis;

• contract în negociere;

• dosar CFISD/CSAT sau Mediu blocat.

Garanţii de 600.000-900.000 euro. Dacă statul întârzie şi garanţia se execută, verdictul poate fi interpretat ca un abuz economic mascat în disciplină administrativă.

Scenariul 3 Dezvoltator mare de 100 MW

Garanţii 5-8 milioane euro. Pentru un fond mare, suportabil. Pentru un antreprenor român, aproape imposibil. Se curăţă piaţa, dar o şi concentrează.

Deşi intervenţia în soluţionarea ATR este mai mult decât justificată, instrumentele propuse nu trebuie să ridice o serie de probleme de echitate şi eficienţă. În consecinţă, o abordare optimă ar trebui să integreze un set coerent de măsuri: instituirea unor garanţii financiare substanţiale pentru proiectele noi, stabilirea unor termene procedurale clare şi previzibile, introducerea unor mecanisme explicite de protecţie pentru întârzieri neimputabile investitorilor, crearea unui cont separat sau a unui fond dedicat pentru gestionarea garanţiilor executate, precum şi asigurarea unui cadru de monitorizare şi audit public sub coordonarea ANRE.

În absenţa acestor elemente de echilibru, există riscul ca intervenţia normativă să îşi atingă obiectivul de reducere a speculaţiei, dar, simultan, să afecteze negativ exact acele investiţii reale şi necesare pentru dezvoltarea sistemului energetic.