Analiza AEI: România votează Europa. Acasă, o amână

România nu este „împotriva” direcţiei UE în energie. Dimpotrivă, în Consiliu, în Parlamentul European, în documentele strategice - de la PNESC la poziţii oficiale - susţine exact liniile mari ale tranziţiei europene, se arată într-un comunicat de presă al Asociaţiei Energiei Inteligente (AEI), remis redacţiei. Piaţă funcţională. Decarbonizare accelerată. Reţele moderne. Protecţie socială ţintită. Implementare credibile.

Pe hârtie, România este aliniată. În practică, însă, ajunge frecvent „pe dos”.

Această ruptură dintre vot şi faptă nu e doar o problemă de imagine. Este o problemă de costuri economice, investiţii ratate şi credibilitate strategică.

a)„Direcţi UE” acceptate de România (pe hârtie)

În ultimii ani, direcţia UE în energie sa cristalizată în câteva axe, pe care România le-a susţinut şi votat:

• Piaţă funcţională: preţuri formate liber, tranzacţii transfrontaliere, reguli comune.

• Decarbonizare accelerată: mai mult eolian/solar, eficienţă, electrificare, flexibilitate (stocare, demand response).

• Modernizarea reţelelor şi integrarea resurselor: investiţii mari în transport/distribuţie, digitalizare, conexiuni, reducerea congestiilor.

• Protecţie socială ţintită (nu distorsionare permanentă): ajutor pentru vulnerabilitate, nu blocarea semnalelor de preţ la toată lumea.

• Planificare şi implementare: PNIESC (NECP) credibil, licitaţii, scheme stabile (ex. CfD), termene respectate.

România are şi ţinte asumate în PNIESC actualizat (de ex. creşterea ponderii regenerabilelor până în 2030, cu detalii sectoriale).

b)Unde ajunge România „pe dos” faţă de UE (în practică)

România, ţara care votează „piaţă” la Bruxelles şi practică „administraţie” acasă

România declară că susţine piaţa internă a energiei - preţuri formate liber, tranzacţii transfrontaliere, reguli comune. Şi totuşi, la fiecare şoc, răspunsul reflexului este controlul administrativ: plafonări, obligaţii de vânzare la preţ fix, contribuţii excepţionale, restricţii.

Comisia Europeană a deschis proceduri de infringement pentru măsuri care limitează libertatea formării preţului şi afectează comerţul. În 2025, România a primit un aviz motivat pentru obligaţii impuse producătorilor de gaze de a vinde la preţ fix pe piaţa angro.

Paradoxul este limpede: România votează „piaţă internă”, dar acasă menţine un regim de criză prelungită. Politic, plafonarea rezolvă factura de azi. Economic, subminează investiţiile de mâine.

Iar energia este exact domeniul în care lipsa investiţiilor se plăteşte scump şi mai târziu.

Spune „tranziţie”, dar negociază prelungiri pentru cărbune

România a agreat calendarul de reducere a cărbunelui şi ţinte ambiţioase pentru regenerabile până în 2030. Însă când proiectele de înlocuire întârzie - fie că vorbim de capacităţi noi, stocare sau reţele - soluţia nu este accelerarea implementării, negocierea termenelor.

În 2025 au existat discuţii prelungirea funcţionării unor centrale pe cărbune dincolo de termenele agreate în planurile legate de finanţarea europeană.

Din nou, paradoxul: România semnează calendarul, dar când implementarea scârţâie, mută data-limită.

Problema nu este realismul - orice tranziţie trebuie gestionată responsabil. Problema este lipsa unei livrări coerente care să evite dependenţa de amânare.

Spune „regenerabile”, dar pune frâne prin instabilitate

România nu este anti-regenerabile. Din contră, potenţialul este mare, iar investitorii există. Dar instabilitatea normativă, schimbările frecvente prin OUG, taxe ad-hoc şi blocajele în avizare creează un mediu de risc.

La aceasta se adaugă reţelele care nu ţin pasul cu racordările şi tarifele care nu oferă semnale clare pentru flexibilitate.

În timp ce la nivel UE, în 2025, vântul şi solarul au depăşit combustibilii fosili în producţia de electricitate, România avansează „în valuri” - perioade de boom urmate de frâne administrative.

Investitorii nu se tem de piaţă. Se tem de impredictibilitate.

Protecţie socială sau anestezie de piaţă?

UE promovează protecţia ţintită a consumatorilor vulnerabili, nu distorsionarea permanentă a pieţei. România a extins însă schema de plafonare pe perioade lungi, din 2021 încoace, cu efecte secundare: blocaj de lichiditate, întârzieri la compensări, litigii şi semnale de preţ „anesteziate”.

Când preţul real nu mai ajunge la consumator, investiţii în eficienţă şi flexibilitate scad.

Când piaţa e distorsionată prea mult timp, capitalul cere randamente mai mari - sau pleacă.

De ce se întâmplă aceasta?

Nu e vorba doar de „rea-voinţă”. Sunt cauze structurale:

• Politizarea facturii - energia e subiect electoral; măsura imediată bate reforma durabilă.

• Stat slab în implementare - planurile sunt bune, execuţia întârzie.

• Reglementare de criză devenită normalitate - ordonanţa înlocuieşte strategia.

• Fragmentare instituţională - coordonare slabă între ministere, ANRE, companii de stat şi operatori.

• Presiuni sociale locale - fără o tranziţie justă credibilă, amânarea devine soluţie politică.

România nu e singura ţară care a intervenit în piaţă în anii de criză. Diferenţa este durata şi lipsa unei ieşiri clare din regimul excepţional.

Cât ne costă „răsturnarea pe dos” faţă de direcţia UE în energie?

Costurile sunt reale şi cumulative:

• Incertitudine investiţională - întârzieri în reţele şi flexibilitate.

• Risc de sancţiuni şi litigii - reputaţie afectată.

• Preţuri mai mari pe termen mediu - lipsa capacităţilor noi şi congestiile cresc costurile.

• Pierdere de oportunitate - într-un moment în care UE accelerează structural tranziţia, România riscă să rămână cu infrastructura în urmă.

Plafonarea poate ţine jos factura azi. Dar dacă blochează investiţiile, factura de mâine va fi mai mare.

Ce ar însemna alinierea reală?

Dacă România vrea să fie pe direcţia UE nu doar la vot, ci şi în practică, trei schimbări sunt decisive:

1.De la OUG la stabilitate Legislativă. Intervenţiile să fie temporare, predictibile şi ţintite strict către vulnerabili. Nu distorsiuni largi şi permanente.

2.Reţelele şi flexibilitatea - prioritate naţională. Investiţii accelerate în distribuţie, digitalizare, stocare şi tarife care stimulează reducerea costurilor. Fără reţea modernă, regenerabile rămân pe hârtie.

3.Livrare pe calendar. Licitaţii CfD, proceduri rapide de autorizare, capacităţi de echilibrare şi stocare implementate la timp. Amânarea nu poate fi strategie energetică.

România nu suferă de lipsă de strategie. Suferă de lipsă de consecvenţă. Între votul european şi decizia naţională există o fisură. Iar în energie, fisurile se transformă rapid în costuri. Adevărata aliniere la UE nu înseamnă să fii de acord la Bruxelles şi precaut la Bucureşti. Înseamnă să accepti că piaţa, tranziţia şi disciplina implementării sunt parte din acelaşi pachet. Altfel, vom continua să votăm Europa - şi să o amânăm acasă.