Consolidarea bugetară - între urgenţă şi ajustare graduală

Cu puţine zile în urmă, România a primit confirmarea, din partea agenţiilor de rating, că măsurile fiscal-bugetare recent adoptate au reuşit să evite încadrarea ratingului de ţară, asociat titlurilor suverane, în categoria nerecomandată investiţiilor (eng. junk). Materializarea acestui rating ar fi avut un impact negativ sever asupra perspectivelor de dezvoltare ale ţării. Iar România are nevoie, pe lângă însănătoşirea finanţelor publice, şi de asigurarea unei creşteri economice sustenabile. A fost evitat un risc major, însă urmează o etapă crucială, în care eforturile de ajustare trebuie consolidate prin implementare şi extinse prin reforme, într-un cadru coerent şi predictibil.

Reconfirmarea ratingului de ţară într-o categorie recomandată investiţiilor constituie un semnal de încredere, dar nu elimină riscurile asociate dezechilibrelor bugetare şi externe.

Urgenţa consolidării finanţelor publice

Nevoia imperativă de corecţie bugetară survine pe fondul unor obiective (re)devenite prioritare - ieşirea din procedura de deficit excesiv, sustenabilitatea datoriei publice, corectarea dezechilibrelor externe. Caracterul urgent al ajustării bugetare intervine după derapajul bugetar din 2024, când România a înregistrat un deficit de 9,3% din PIB în termeni ESA, cel mai mare deficit bugetar la nivelul Uniunii Europene.

Ajustarea deficitului a început chiar cu bugetul anului curent, în principal prin măsurile de îngheţare a salariilor din sistemul public şi a pensiilor. Însă şi construcţia bugetară a anului 2025 şi-a dovedit fragilitatea, subestimând sever deficitul bugetar. După doar câteva luni de execuţie bugetară, deficitul estimat a sărit de la 7% din PIB - potrivit legii bugetului, la circa 9% din PIB sau chiar peste - potrivit estimărilor de la jumătatea anului. Aceste evoluţii au impus intensificarea eforturilor de corecţie bugetară, reflectate în conţinutul şi amploarea „Pachetului 1”.

În acest context, dezbaterile sunt acaparate de diverse opinii privind anvergura şi efectele aşa-numitelor ”pachete de măsuri”. Sunt esenţiale filtrarea şi prioritizarea măsurilor prin prisma unei strategii bugetare multianuale, care să furnizeze soluţii eficiente şi o minimă predictibilitate pentru întreaga perioadă de ajustare, dar şi după.

Să ne amintim faptul că Planul Bugetar-Structural Naţional pe Termen Mediu, agreat la finele anului trecut cu instituţiile UE, prevedea o corecţie graduală a deficitului bugetar, cu o cadenţă anuală medie de circa 0,8 puncte procentuale din PIB. Însă aceste proiecţii se raportau la un punct de plecare mai optimist, în ipoteza încadrării în ţinta de deficit, când evoluţia economiei era mult mai favorabilă ritmului asumat al ajustării. La acel moment, aveam în faţă scenariul unei ajustări (terapii) graduale.

În prezent, după deviaţia substanţială de la ţinta de deficit pentru 2024, dar şi de la deficitul asumat pentru 2025, estimările pachetului de măsuri indică un impact bugetar cumulat de aproape 4 puncte procentuale din PIB pentru 2025 şi 2026. Astfel, efortul de ajustare ar permite apropierea de ţinta de deficit bugetar proiectată iniţial.

În acest context, prin anvergura măsurilor şi pe fondul unui narativ public dominat de mesaje specifice austerităţii, deşi nu tocmai fundamentate, s-a conturat imaginea unei corecţii bugetare de amploare, cu trimiteri fataliste la cazul Greciei din anul 2009, atunci când statul elen a intrat în incapacitate de plată.

Însă... România nu este Grecia!

S-a aflat România cumva pe marginea prăpastiei în care Grecia s-a prăbuşit în 2009?! România de acum este fundamental diferită de Grecia de atunci, prin cadrul economic mult mai rezilient în raport cu situaţia unei crize financiare profunde la nivel global, precum criza din 2008-2009. Grecia a avut de rezolvat intrarea în incapacitatea de plată, forţând semnarea mai multor acorduri vitale de bailout cu CE, BCE şi FMI („Troika”) şi "iertări” de datorii, fără precedent în istoria recentă a episoadelor de restructurare a datoriilor suverane.

Atunci când analizăm tabloul unei economii cu nevoi urgente de corecţie bugetară, cele mai relevante dimensiuni, care trebuie evaluate responsabil, vizează deopotrivă amploarea dezechilibrelor şi evoluţia de ansamblu a activităţii economice.

Derapajul bugetar al României în 2024 (-9,3% din PIB) a fost, într-adevăr, sincronizat cu un sold negativ al contului curent (-8,4% din PIB). Valorile sunt, însă, mai puţin tensionate decât cele specifice Greciei în anul 2009 (deficit de 15,4% din PIB şi, respectiv, deficit de cont curent de 12,5% din PIB).

Un alt set de repere vizează datoria guvernamentală, care în cazul Greciei se apropia de 130% din PIB nominal, datoria externă fiind 180% din PIB. Iar expunerea sistemului bancar european la datoria publică a Greciei era una impresionantă, în special pentru băncile din Franţa, Germania şi Marea Britanie, cu riscuri de contagiune severe.

În România, la finalul anului 2024, datoria guvernamentală se poziţiona la 55% din PIB, cu tendinţe ascendente, iar cea externă la 58%, situaţie incomparabilă cu cea a Greciei.

Rezilienţa sectorului bancar românesc se menţine adecvată prin prisma indicatorilor de sănătate financiară, însă unele aspecte trebuie mai atent luate în considerare, anume creşterea bilanţului sistemului bancar generat de nevoile de finanţare ale statului. Interconexiunea sectorului bancar cu sectorul guvernamental s-a intensificat în ultimii ani, deţinerile de credite şi titluri de stat de către bănci (circa 25%, media ultimilor trei ani) fiind cea mai mare din UE. În acest sens, trebuie să facem eforturi conjugate pentru scoaterea Românei din zona unei intermedieri financiare reduse, care frânează tranziţia structurală către sectoare cu valoare adăugată ridicată.

Nu în cele din urmă, trebuie reamintită şi credibilitatea zdruncinată a Greciei, generată atunci şi de manipularea datelor statistice, în special a celor privind deficitul bugetar. Spre deosebire, România menţine în prezent standarde depline de raportare statistică şi transparenţă fiscală, elemente esenţiale pentru credibilitatea în relaţia cu instituţiile europene. România este preocupată să menţină relaţia de încredere la nivelul UE, prin acţiuni care să asigure şi anumite marje de negociere privind accesarea fondurilor europene, factor esenţial pentru menţinerea potenţialului de creştere economică.

Pe de altă parte, în privinţa ajustării bugetare necesare, dezbaterile preliminare au căutat să acrediteze scenariul unei consolidări realizate exclusiv prin reducerea cheltuielilor bugetare, precum în cazul Argentinei, pentru a evita efectele recesioniste ale măsurilor fiscale. Însă trebuie să înţelegem faptul că fragilitatea finanţelor publice este una structurală, în contextul în care România înregistrează, de mulţi ani, cele mai scăzute venituri fiscale dintre statele membre (circa 27% din PIB), cu excepţia Irlandei.

În plus, realizarea ajustării doar pe seama cheltuielilor ar fi impus reduceri de cheltuieli dincolo de limita funcţionalităţii statului şi a serviciilor publice, în timp ce România şi-a asumat obiective de investiţii şi angajamente de securitate care nu pot fi neglijate.

Însă... România nu este Argentina!

Programul „zero deficit” al Preşedintelui Javier Milei a fost intens vehiculat drept un exemplu de eficienţă în reducerea cheltuielilor bugetare, însă ignorând diferenţele fundamentale între sistemele constituţionale şi cele legislative, priorităţile naţionale şi, mai ales, contextele economice la care ne raportăm.

Să nu uităm că reformele din Argentina au intervenit în contextul unei crize economice fără precedent, când rata inflaţiei se apropiase de 300% anual, iar reducerea deficitului s-a făcut pe seama unor tăieri masive de cheltuieli cu funcţionarea statului - desfiinţări de autorităţi, ample disponibilizări, stoparea finanţării multor programe naţionale.

Administraţia Milei a redus bugetul pentru sănătate al Argentinei la aproape jumătate. Mii de angajaţi din sănătate au fost concediaţi. Desfiinţarea de autorităţi, suspendarea programelor de depistare timpurie a cancerului, îngheţarea fondurilor federale pentru campaniile de imunizare, reducerea pachetului de servicii medicale asigurate pentru pensionari, sunt măsuri care au adus economii la buget, însă cu ce costuri sociale?!

Similar, bugetul pentru educaţie a fost redus la aproape jumătate, iar 68 de laureaţi Nobel în chimie, medicină, economie şi fizică au trimis o scrisoare preşedintelui argentinian, exprimându-şi îngrijorarea cu privire la reducerile drastice în finanţarea ştiinţei şi tehnologiei, şi a impactului acestor reduceri asupra dezvoltării Argentinei.

Sistemul administrativ din România are nevoie, într-adevăr, de o reformă profundă, însă una care să decurgă din regândirea circuitelor administrative, axată pe creşterea capacităţii administrative şi a eficienţei în relaţia dintre stat şi cetăţean. Pe de altă parte, cifrele arată că spaţiul bugetar este relativ limitat în privinţa aparatului statal.

Raportat la structura personalului din aparatul bugetar, din cele 1,3 milioane de posturi, 64% sunt în administraţia centrală iar restul, în local. Dintre cele circa 836 mii de posturi din administraţia centrală, 24,6% sunt din sectorul apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. În contextul actual, eventuale reduceri în acest sector ar fi pe contrasensul oricărui obiectiv de consolidare a politicii de securitate şi apărare.

Educaţia şi sănătatea înseamnă împreună, la nivel central şi local, puţin peste 630 mii de posturi, adică aproape jumătate din totalul posturilor bugetare. Circa 150 de mii sunt posturi din unităţi de învăţământ şi sanitare finanţate integral din venituri proprii, în condiţiile în care cele două sectoare se confruntă cu deficite severe în materie de resurse umane, atât în plan cantitativ, cât mai ales în dimensiunea calitativă.

Nu în ultimul rând, România este un stat cu organizare administrativă, sistem de drept şi instituţii politice mult diferite faţă de Argentinei. Pentru România, rolul statului şi priorităţile în planul cheltuielilor publice trebuie să aibă în vedere o altă dimensiune de constrângeri şi oportunităţi, legate în primul rând de propriul parcurs de dezvoltare, dar şi de apartenenţa la Uniunea Europeană, cu toate exigenţele şi beneficiile acesteia.

Raportarea la anumite modele internaţionale, invocând unele efecte sau similitudini disparate, nu reprezintă o abordare oportună României. Mai degrabă sunt necesare intervenţii ţintite, atent fundamentate şi corelate cu priorităţile naţionale şi europene.

Şi, totuşi, o lecţie esenţială poate fi desprinsă din cazul Argentinei: necesitatea de a evita politicile economice prociclice, prin acumularea de spaţiu de intervenţie (fiscal şi monetar) în perioadele de expansiune, astfel încât, în fazele descendente ale ciclului economic, ajustările necesare să poată fi implementate gradual, fără a induce costurile sociale sau economice excesive pe care le-a experimentat Argentina.

O ajustare echilibrată şi predictibilă

România nu este Grecia, deci nu vorbim despre scenariul intrării în incapacitate de plată. România nu este Argentina, deci nu puteam spera să reducem deficitul bugetar doar pe seama cheltuielilor. Între aceste exemple extreme de ajustare, calea necesară este ajustarea echilibrată, care să răspundă atât urgenţelor de consolidare bugetară, cât şi nevoii de a beneficia de creştere economică sustenabilă.

Dimensiunea amplă a corecţiei bugetare necesare României arată, fără tăgadă, că ajustarea deficitului nu se putea face doar prin reducerea cheltuielilor, fără măsuri fiscale care să genereze şi o creştere a veniturilor, nu doar imediat, ci cu caracter permanent.

Date fiind anatomia şi anvergura programului de consolidare fiscală, există pe bună dreptate îngrijorarea că măsurile de ajustare, în principal cele de creştere a impozitării, vor afecta economia şi creşterea economică, deci inclusiv eficienţa consolidării fiscale. Astfel, preocuparea privind corecţia bugetară se cuvine a fi dublată de interesul pentru atenuarea unor efecte restrictive ale măsurilor de ajustare asupra economiei, sau contrabalansarea lor prin politici axate pe susţinerea competitivităţii economice.

Însă aceste politici nu trebuie să echivaleze cu o relaxare a obiectivului de reducere a deficitului bugetar, sau cu o temporizare a reformelor structurale, menite să refacă încrederea mediului antreprenorial şi a populaţiei în autorităţile statului.

Adevărata reuşită în faţa provocărilor actuale este implementarea unor politici publice care să asigure un echilibru între ajustarea deficitelor şi sprijinirea creşterii economice. Fără „tratarea” deficitului bugetar, problemele structurale se adâncesc, încrederea scade, riscurile cresc şi ratăm oportunităţi. Fără o creştere economică îndeajuns de robustă, eforturile de consolidare fiscală ar putea fi lipsite de eficienţa aşteptată.

Pe termen scurt, în pofida consolidării bugetare, în contextul unei stagnări economice şi al rigidităţilor bugetare, datoria publică ar putea continua să crească la peste 60% chiar în următoarele trimestre şi semnificativ peste acest prag, pe termen mai lung.

În ultima perioadă, prognozele arată că România pare că se împotmoleşte în zona unor creşteri economice fragile, de sub 1% anual sau chiar de 0,5% pentru anul curent, conform unor estimări recente. În acest context, riscul major este de a traversa o etapă de stagflaţie. Iar o asemenea evoluţie nu se înscrie deloc în contextul economic actual, regional sau internaţional, pentru care prognozele economice nu s-au deteriorat într-atât de mult, precum în cazul României.

După contracţia de 3,3% din 2024, investiţiile au crescut în trimestrul I din 2025 cu 5,5%, însă evoluţia nu poate fi considerată o redresare durabilă, dată fiind stagnarea producţiei industriale faţă de finalul anului trecut, care reflectă incertitudini legate de politica comercială, dar şi slăbiciunea ciclică a activităţii economice a partenerilor europeni. Totodată, acumulările de capital sunt condiţionate atât de implementarea fondurilor europene, cu riscuri importante derivate din neîndeplinirea de ţinte şi jaloane asumate, cât şi de fluxul de investiţii directe, marcat de reducerile succesive din ultimii doi ani, de circa 3 şi, respectiv, 0,7 miliarde euro.

În ceea ce priveşte abordarea de politică monetară a BNR, în vremuri dificile banca centrală trebuie să capitalizeze, cât mai bine cu putinţă, fluxul de credibilitate existent, îndeosebi în contextul unui puseu temporar al inflaţiei, generat de şocurile tranzitorii asociate măsurilor fiscal-bugetare recent adoptate.

Sarcina din prezent a politicii monetare este dificilă întrucât vine pe fondul efectelor persistente ale unor politici economice inadecvate. Este vorba, în esenţă, de derapajul politicii bugetare în anul electoral 2024, care s-a soldat cu explozia deficitului bugetar şi fragilizarea severă a finanţelor publice. În cheie prociclică poate fi citită şi relaxarea condiţiilor monetare la mijlocul anului 2024, atunci când contextul bugetar puternic expansionist putea fi mai bine corelat cu anticipaţiile inflaţioniste, dar şi cu impactul iminentelor corecţii fiscal-bugetare, începând chiar cu anul 2025.

În prezent ne confruntăm cu o revenire bruscă şi intensă a inflaţiei. Cu toate acestea, date fiind natura tranzitorie şi cauza fiscală a creşterii preţurilor, preocuparea este de echilibrare a condiţiilor monetare, prin orientarea către un caracter contraciclic, mai ales în eventualitatea unui scenariu de quasi-stagnare economică.

Tocmai de aceea, devine fundamental ca măsurile de consolidare fiscală să fie, într-o anumită măsură, contrabalansate prin politici de susţinere a creşterii economice. Este important să protejăm investiţiile cheie, mai ales a celor în infrastructură, care exercită efecte de antrenare asupra creşterii economice. Prioritare trebuie să fie şi politicile de susţinere a competitivităţii la nivelul sectorului privat, prin utilizarea fondurilor europene, creşterea investiţiilor străine şi consolidarea capitalului autohton.

În acest sens, este fundamental să continuăm parcursul reformelor, cu responsabilitate, dar şi pregătirea aderării la OCDE, care să faciliteze percepţii pozitive ale investitorilor şi noi oportunităţi de dezvoltare. De aceea, stabilitatea politică şi pacea socială devin acum, mai mult ca oricând, ingrediente cheie pentru a traversa cu succes provocările actuale.