Între imperiu şi stat-naţiune. Naţionalizarea ortodoxiei în Europa de Sud-Est între autocefalie şi politizare (Ep. 2)

În spaţiul ortodox, modernitatea nu a însemnat separarea dintre Biserică şi stat, ci o reconfigurare a dependenţelor reciproce. Dacă în Apus Reforma a dat naştere pluralismului confesional şi, odată cu el, germenilor libertăţii religioase, în Răsărit destrămarea imperiilor a produs efectul invers: capturarea teologiei de către statul-naţiune.

Ortodoxia, fidelă idealului bizantin al „simfoniei” dintre tron şi altar, a găsit în statul modern un nou împărat sub semnul naţiunii. În locul basileului care garanta unitatea credinţei în imperiu, a apărut statul-naţiune care revendica propria Biserică „autocefală”, autonomă canonic dar supusă politic. Această substituţie nu a fost o ruptură, ci o translaţie a sacralităţii. În cultura politică românească, ea fusese deja prefigurată de Dimitrie Cantemir, care, în Descriptio Moldaviae, descria domnia ca o putere venită „de la Dumnezeu”, nelimitată de lege şi deopotrivă lumească şi spirituală. Domnul, uns şi ales de providenţă, devenea mediator între popor şi divinitate, asemenea basileului bizantin. În această logică, vladica - episcopul - era numit de domn, fără consultarea Bisericii, semn că autoritatea eclezială era subordonată puterii lumeşti. Ceea ce Bizanţul definise ca armonie între autoritatea spirituală şi cea temporală s-a transformat în Principate într-un raport de dependenţă al Bisericii faţă de domn, iar în epoca modernă această tradiţie a fost preluată de statul-naţiune, care s-a prezentat ca păstrător şi garant al mântuirii colective.

Paradoxal, astăzi raportul s-a inversat. După două secole de subordonare faţă de stat, Biserica revendică un rol de conducere morală şi simbolică asupra naţiunii, un rol pe care istoric nu l-a avut nici în Bizanţ, nici în modernitatea românească. Catedrala Mântuirii Neamului devine expresia arhitecturală a acestei ambiţii, o construcţie monumentală care nu mai simbolizează reconcilierea dintre credinţă şi istorie, ci aspiraţia de a conduce. În locul simfoniei, asistăm la o restituire a puterii sub forma dominaţiei spirituale. Pentru a înţelege însă această revendicare a prezentului, trebuie privită originea ei. Puterea de a vorbi în numele naţiunii nu este o invenţie recentă, ci moştenirea unui lung proces istoric prin care Bisericile ortodoxe au devenit naţionale, iar teologia s-a transformat în ideologie a suveranităţii.

Aşa s-a născut ceea ce am putea numi modernitatea confesională estică, o modernitate fără secularizare, o religie naţionalizată care a înlocuit universalismul creştin cu o teologie a suveranităţii. Această transformare - de la credinţa universală la ortodoxia naţională - este una dintre cele mai profunde mutaţii politice şi spirituale din Europa de Sud-Est care explică nu doar istoria secolului al XIX-lea, ci şi rezilienţa autoritarismului ortodox contemporan, unde fidelitatea faţă de stat continuă să prevaleze asupra libertăţii profetice a Bisericii.

De aici trebuie să pornim, din tensiunea dintre autocefalie, termen canonic care desemnează autonomia spirituală, şi independenţă, categorie politică a suveranităţii moderne. În Balcani, cele două s-au confundat, iar rezultatul a fost o politizare structurală a religiei, un model de „simfonie naţională” în care altarul şi tronul au vorbit aceeaşi limbă, limba puterii.

În secolul al XIX-lea, prăbuşirea ordinii imperiale otomane a declanşat în Balcani un proces dublu, naţionalizarea statelor şi, paralel, naţionalizarea Bisericilor. Când vechile imperii s-au destrămat, noul stat-naţiune a preluat această simfonie, substituindu-se împăratului, iar naţiunea a devenit noul basileus. Astfel, ideea de autocefalie - autonomie canonică a unei Biserici locale - a fost reinterpretată politic drept independenţă eclezială, deşi în sens teologic nu era vorba de o ruptură, ci de o reorganizare administrativă în interiorul ortodoxiei. În Balcani, autocefaliile au funcţionat însă ca adevărate declaraţii de suveranitate.

Prima Biserică autocefală modernă a fost cea a Grecilor, care, în 1833, imediat după proclamarea regatului elen, s-a desprins unilateral de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. Gestul a fost necanonic, dar justificat politic, întrucât Grecia eliberată nu putea accepta o autoritate religioasă aflată încă sub turci. Autocefalia a fost recunoscută de Constantinopol abia în 1850, dar precedentul era creat, o Biserică naţională legitimând un stat naţional.

Această paradigmă s-a extins rapid, iar ortodoxia a devenit o religie a statelor-naţiune, nu doar a credinţei. Clerul, educaţia religioasă şi liturghia în limba vernaculară au devenit instrumente de construcţie identitară. Iar modelul grecesc a inspirat direct Biserica Ortodoxă Română. În 1865, în contextul Unirii Principatelor şi al consolidării statului modern, guvernul român a proclamat unilateral autocefalia Bisericii române, fără consultarea Constantinopolului. Patriarhia Ecumenică a refuzat recunoaşterea timp de două decenii, considerând actul necanonic şi abia în 1885, prin Tomosul emis de Patriarhul Ioachim al IV-lea, autocefalia BOR a fost recunoscută canonic.

Dar această recunoaştere nu a şters originea politică a actului, autocefalia românească rămânând expresia teologică a independenţei de stat (1877) şi a monarhiei naţionale. Ridicarea BOR la rang de Patriarhie, în 1925, a confirmat această simbioză dintre tron şi altar. Patriarhul Miron Cristea, ulterior prim-ministru al României (1938-1939), a simbolizat perfect politizarea instituţională a Bisericii. În locul supunerii canonice faţă de Constantinopol, BOR a devenit dependentă de statul român, perpetuând modelul „simfoniei naţionale”, în care religia legitimează politica şi invers.

În Serbia, procesul a fost similar, dar şi mai direct legat de emanciparea naţională. Biserica Sârbă şi-a restabilit autocefalia în 1831 (recunoscută în 1879) şi a fost ridicată la rang de patriarhie în 1920, imediat după formarea Regatului Iugoslav. În schimb, în Bulgaria, ruptura de Constantinopol (1872) a fost dură, iar proclamarea Exarhatului Bulgar a fost condamnată drept schismă etnofiletistă, altfel spus instrumentalizare etnică a credinţei. Iar Această schismă a fost ridicată abia în 1945. Însă ambele cazuri arată tensiunea structurală dintre universalismul ortodoxiei şi particularismul naţional.

Toate aceste procese au produs o mutaţie profundă. Bisericile ortodoxe au devenit naţionale, iar teologia s-a pliat pe ideologia statului. În locul ekklesiei universale s-a impus un model naţional-bisericesc, în care patriarhul devine echivalentul unui primat de stat, iar statul se prezintă drept „părinte protector” al credinţei.

BOR, asemenea surorilor sale din Balcani, a fost rebelă canonic, dar obedientă politic. Această dublă natură - autonomie faţă de Constantinopol şi dependenţă faţă de stat - explică de ce ortodoxiile est-europene s-au adaptat uşor regimurilor autoritare, inclusiv comuniste, pentru că fidelitatea faţă de stat a prevalat asupra libertăţii profetice a Bisericii.

Naţionalizarea ortodoxiei nu a fost doar un episod politic, ci o transformare structurală. În Balcani, modernitatea nu a secularizat Biserica, ci a politizat-o. Autocefalia, termen canonic al libertăţii spirituale, a devenit instrument al suveranităţii naţionale. Prin această „rebeliune disciplinată”, ortodoxiile sud-est europene au rămas unite în credinţă, dar divizate în loialităţi. De aceea, şi astăzi, când Constantinopolul şi Moscova se confruntă pentru influenţă, cazul Ucrainei fiind cel mai recent exemplu, ecoul acestei istorii persistă, iar ortodoxia nu mai apare doar ca teologie, ci ca formă de geopolitică religioasă.

Această istorie nu ţine doar de trecutul Bisericii, ci de prezentul puterii. Naţionalizarea credinţei a creat un tip de dependenţă reciprocă între stat şi religie, iar efectele ei se resimt până azi în felul în care vorbim despre identitate, moralitate şi autoritate. În episodul următor vom reveni la secolul al XX-lea, acolo unde această simfonie a fost reluată pe partitură comunistă.