IPOTEZE DE WEEKEND Următorul ”Mare Război” va fi civil!

Într-un fel sau altul, modernitatea, ca fenomen tipic al civilizaţiei euro-atlantice, a trimis războaiele civile în uitare. Între filele îngălbenite ale cărţilor de istorie. Cîndva, societăţile erau răvăşite de războaie civile, învăţau silitori elevii la şcoală. Acum, aşa ceva nu mai este posibil. De ce?

Invenţia care a jucat rolul de antidot se numeşte democraţie. În toate formele ei, chiar şi cel mai puţin dezvoltate, democraţia a generat un complex instituţional, condus de reguli specifice, care au deschis un cîmp nou pentru politică, cel al competiţiei. Ea a luat locul războiului! Care-i diferenţa? Enormă! În competiţie, există reguli care protejează atît competitorii, cît şi ”spectatorii”. Care elimină distorsionările introduse de încercarea de a decide rezultatul final prin exercitarea oricărei forme de violenţă, fie ea şi simbolică. Sau de înşelătorie. În competiţie, cîştigătorul nu ia nimic de la învişii săi. Primeşte un premiu, este adevărat, dar de la cei care au organizat întrecerea. Competiţia atribuie prestigiu şi valoare socială, dar nu pe seama distrugerii altor valori sau prin uciderea purtătorilor acelor valori. Preţul social al competiţiei, deşi ridicat, este incomensurabil mai mic decît cel al războiului. Chiar şi atunci cînd regulile nu au fost echitabile, cînd ”jocurile democratice” au fost aranjate, mai subtil sau mai grosolan, ideea că politica este o confruntare în spaţiul generos al competiţiei, iar nu o confruntare în spaţiul rece al distrugerii şi morţii, adică al războiului, a prins rădăcini. A fost, fie şi cu sincope, folosită ca soluţie standard. Cel puţin la suprafaţă. Soluţia politicii ca război a fost îngropată în uitare şi ascunsă prin subteranele istoriei, dar, de murit, nu a murit niciodată! Din cînd în cînd ”strigoii politicii-război” au bîntuit din nou lumea, chiar dacă pentru perioade de timp relative scurte. ”Revoluţia franceză” este un exemplu tipic. După exemplul acesteia, ”revoluţia” ca formă de război politic a fost reinstaurată şi promovată în spaţiul ideologic al modernităţii mai ales de regimurile autocratic-dictatoriale, Marx, Engels, Lenin, Staliln, Mao, Pol Pot et comp. respectiv Musolini, Hitler, Franco, cu toţi emulii lor din ultima sută şi cincizeci de ani. Democraţiile din centrul istoric al civilizaţiei au rezistat, însă. Pînă mai de curînd.

În post-modernitate, ceva se întîmplă şi nu este deloc de bine! Pe nebăgate de seamă marile, istoricele democraţii occidentale au cedat tentaţiei de a reinstitui politica-război. Procedurile formale ale democraţiei au asigurat doar legitimitatea accesului şi al menţinerii la putere. În rest, democraţia a fost golită de conţinutul ei esenţial, acela al competiţiei. Sub eticheta ei, s-au reinstaurat regulile războiului: adversarul nu este competitor legitim, ci inamic; el trebuie nu întrecut, ci distrus, scos odată pentru totdeauna din joc; răsplata victoriei se hrăneşte nu din cîştiguri simbolice, ci din pierderile celor căzuţi în luptă. Din acapararea de electorate, de zone de influenţă politico-economică, de influenţă ideologică, din captarea în sclavia demagogiei, elegant botezată ”populism”, a noi secţiuni din populaţia electorală etc

Trei exemple ca să coborîm la firul ierbii.

Franţa celei de a Cincea Republici la ora actualităţii. Un spaţiu politic împărţit, ca în mai tot occidentul Europei după al doilea război mondial, între ”dreapta” şi ”stînga”. O dreaptă care a trebuit să se reinventeze democratic, o stîngă ce a trebuit să accepte regulile democraţiei, ale competiţiei, pentru a fi primită cu drepturi depline în spaţiul competiţiei politice. De la stînga internaţionalist-comunistă, legată ombilical, nu doar ideologic, ci şi politic, material, de centrul de la Moscova, peisajul s-a schimbat în anii 70 prin reinventarea ”stîngii socialiste”. Acum, am ajuns la naţionalismul populist, unde fosta stîngă a capturat o parte importantă din electoratul şi din ideologia fostei drepte radicale, fasciste. Nu întîmplător, Mişcarea Naţională a lui Le Pen a fost pusă la cale de un grupuscul format în mare parte din colaboraţionişti ai fostului regim Petain. Extrema stîngă şi extrema dreaptă şi-au dat mîna şi au capturat o parte imporantă a electoratului nemulţumit de ”sistem” şi de performanţele lui economico-politice. Mai au de rupt o singură barieră: funcţia de prim-ministru şi controlul guvernării. Cu ultimele puteri şi fără nici un fel de soluţii cît de cît stabile la îndemînă, regimul Macron îşi petrece ultimele zile străduindu-se să mai ţină piept, o zi-două, mareei care se va revărsa la următoarea confruntare electorală. La ora actuală, în Franţa, nu mai există nici un fel de competiţie politică. Este doar o luptă surdă, pe viaţă şi pe moare, pentru a genera sau a împiedica, întîrzia cît mai mult, secvenţa electorală care va confirma victoria anti-liberalilor, anti-europenilor, anti-democraţilor şi ascensiunea lor la putere. Umbra unui război civil pluteşte peste scena politică franceză, chiar dacă iminenţa lui nu poate fi, încă, declarată.

Germania. Marea Germanie reunificată. Nimeni nu a crezut în acel octombrie al anului 1990, că după mai bine de un sfert de secol de politici destinate, compatibilizării, reunificării, ştergerii barierelor interne din societatea germană, tabloul social şi al politicii germane va fi unul ”de război”. Mai aproape de atmosfera Republicii de la Waimar decît de idealul ”păcii sociale”. De la un fenoment tipitc fostului spaţiu est-german, AfD este astăzi partidul care a trimis formula istoric-consacrată a social-democraţiei germane în groapa istoriei. Nici creştin-democraţii nu o duc neapărat mai bine, iar alianţa lor, ca formulă menită să blocheze accesul la guvernare al AfD, tocmai ce se prăbuşeşte în aceste zile. De unde i se trage? În primul rînd de la nemulţumirea populaţiei, confruntată brusc cu realităţile unei austerităţi ce contrazice dramatic triumfalismul de ieri şi de azi al celor aflaţi la guvenare. O austeritate care se află, însă, abia la începutul parcursului său răvăşitor prin ograda unei societăţii învăţată, de cel puţin o generaţie şi jumătate, mai mult cu răfăţul beşugului, decît cu nevoile şi lipsurile zilei de azi şi de mîine. Întregul bloc politic tradiţional a făcut zid pentru a opri ascensiunea la guvernare a AfD-ului. Acest zid se crapă de la o zi la alta şi ”inevitabilul” va deveni, totuşi, realitate. Tonurile şi mai ales stridenţele ideologice ale acestei mişcări, devenită partid cu perspective de guvernare, pot fi uşor înţelese dacă priviţi în toate consecinţele ei următoare declaraţie: ”În ziua în care AfD va decide Cancelarul Germaniei (un altfel de a spune că va avea majoritatea parlamentară), sigur, eu voi părăsi Germania înainte ca acest lucru să se întîmple efectiv!” Cuvintele nu sunt ale vreunui migrant ameninţat de ascensiunea manifestărilor xenofobe, ale vreunui dezrădăcinat care nu şi-a găsit locul în complicata societate germană, ci aparţin lui Karin Prien. Ministru în actualul cabinet al coaliţiei SPD-CDU, de la Berlin!!! Tonul de război a înlocuit deja ”dezbaterile de idei” tipice spaţiului politic german. Iar la bază, jos, pe stradă, lucrurile stau de o sută de ori mai îngrijorător.

Statele Unite. Ale Americii! Guvernarea Trump, 2.0. a plecat hotărît, din prima zi a mandatului, pe calea războiului. Las deoparte pe cele cu lumea din afară şi mă refer aici doar la războiul intern. Cu program şi ideologie afişate clar la lumina zilei, prin declaraţii oficiale de la Casa Albă, de la Departamentul Apărării, al Justiţiei, al Afacerilor Interne etc. Acţiunile de război politic se derulează zi de zi, cu viteză ameţitoare. Adversarii politici, fie din zona instituţională, fie din zona media au fost declaraţi oficial şi sunt trataţi de Preşedinte şi Administraţia sa ca ”duşmani ai poporului”. Iar pentru duşmani nu poate exista nici înţelegere, nici toleranţă! Ei trebuie nimiciţi, eliminaţi. În orice fel, pe orice cale, cu orice mijloace. Ca la război. Casa judecătorului care a dat o sentinţă ce ameninţă poziţia lui Trump a fost brusc şi generalizat cuprinsă de flăcări. Fostul director FBI tocmai a fost arestat de autoritatea judiciară, pentru a fi prezentat cu forme în regulă completului de judecată în faţa căruia l-au trimis acuzaţiile Procurorului general al Statelor Unite. Preşedintele SUA scrie negru pe alb în mesajele sale public-oficiale că Primarul oraşului Chicago şi Guvernatorul statului Illinois trebuie trimişi în spatele gratiilor şi îi reproşează public Procurorului SUA că nu a făcut asta pînă acum. Fostul Preşedinte Obama, fosta vice-preşedintă Camala Haris, fosta candidată prezidenţială şi ministru de externe al SUA, Hillary Clinton, actuali membri ai Congresului şi Senatului Statelor Unite, procurori districtuali etc toţi cei care au îndrăznit să se opună ”programului Trump” trebuie trimişi în spatele gratiilor. Aşa spune Preşedintele SUA şi aşa vrea să se şi facă! Ca să nu stea lucrurile pe loc, între timp, acelaşi Preşedinte Trump trimite ”trupe de ocupaţie”, formaţiuni ale Gărzii Naţionale, în oraşe şi state conduse de principalii săi rivali politici democraţi, deveniţi, desigur, ”duşmani ai poporului” pentru că se opun politicilor actualei administraţii în privinţa imigraţiei, ori a respectului faţă de drepturile fundamenatale ale omului, mai ales dreptul de a protesta public împotriva guvernării. Administraţia Trump a început o largă operaţiune de ocupare militară a Americii!!! Şi, aşa după cum lasă străveziu să se vadă, celebra ”Cuvîntare a Tovarăşului la Plenara cu activul generalilor armatei”, în curînd şi armata regulată va primi ordine în aceeaşi direcţie. Cui nu-i place, a spus-o Trump cu gura mare, cu-i nu-i convine să plece! Din armată, din America, nu mai contează, numai să plece! Să dispară, dacă nu vrea să fie făcut să dispară! Etapa a II-a! Acestea nu sunt elucubraţiile cine ştie cărui autori de SF-politic. Acestea sunt realităţile spaţiului politic al grav periclitatei democraţii americane, supusă în fiecare zi unor presiuni tot mai mari pentru a se transforma într-un regim de guvernare autoritar-anti-liberal. Iar dacă pentru asta este nevoie de un război, inclusiv un război civil, Trump a spus-o public de cîteva ori, atunci război va fi!

O simplă ipoteză, desigur!