Justiţie cu gropi încorporate

Pînă de curînd credeam că doar ”inginerii asfaltului” din România sunt capabili să livreze la cheie pentru drumurile, şoselele şi autostrăzile noastre material de lucru cu gropi încorporate. Altfel, cum să îţi explici că după doar cîteva zile de la festiva dare în folosinţă, uneori nici atît, ”magistrala de transport” este ”asezonată” cu gropi, gîlme şi valuri de calibre diferite, ieşite la lumină ca ghioceii nerăbdători ai primăverii de sub omăt. După isprăvile preşedintei Curţii Constituţionale sunt obligat să marchez faptul că România, şi noi cetăţenii ei, beneficiem nu doar de drumuri, ci şi de justiţie cu gropi încorporate. De unde ştiu? Păi, e suficient să observaţi comportamentul ”înaltei” persoane şi constataţi că de vreo două zile dînsa dă în gropi, în stînga şi-n dreapta, mai rău ca maşinile celor care vor să traverseze Bucureştii!

Neavînd domnia sa cine ştie ce urgenţe ori ce să mai trebăluiască pe la înalta curte, într-o bună zi, ce şi-a zis: ia să fac o plimbare pînă la Parlament să văd ce mai e cu Bolojan. Mai schimbăm o vorbă, mai stăm la o tacla, mai trece timpul. Da, da Bolojan e la guvern....mă rog nu mai e, dar tot e...iar guvernul e la Palatul Victoria. Ce să caute dumneaei la Parlament? Fatalitate! A păţit exact ca domnul acela din schiţa lui Caragiale care căuta Strada Sapienţii, 11 bis. Nişte case galbene cu marchiză, domnul Costică Popescu. Aş, ţi-ai găsit! Acolo era strada Pacienţei, 11 bis, iar feciorul insista că domnul nu e acasă şi că a luat ivărul de la uşă cînd a plecat dar n-a plecat! Adică, n-a plecat din Bucureşti! Plecase, doar aşa, prin Bucureşti! ”Înalta doamnă” a bătut la uşă şi a întrebat pe ”feciorul” ieşit în întîmpinare....sau pe cine o fi întrebat...dacă domnul Bolojan e acasă...adică la Guvern. Nu plecase, dar nici acasă nu era! Era la Parlament. Din eroare, desigur. Doamna a intrat cu curaj şi peste cine credeţi că a dat? Surpriză totală: peste Bolojan! S-au întreţinut cordial ca doi buni amici. Care mai e preţul la roşii şi pepeni prin Rogerius, prin piaţă, cum se mai dau castraveţii la Obor. Mă rog, de-ale vieţii amărăştenilor de rînd. Nu se ştie dacă pentru trataţia de protocol au avut cafea cu pişcoturi, ori doar cafea. Nimeni nu ştie cît timp s-au întreţinut, nimeni nu ştie pe ce subiecte, nimeni nu ştie cu ce rezultate s-a soldat amicala întrevedere! Tras cumva de gîlci de presa asta blestemată care nu-şi vede niciodată lungul nasului, dar vrea sponsorizări de la instituţile de stat, Domnul Bolojan o ţine langa că e lucrătura opoziţiei pesediste care face din ţînţar armăsar şi că dumnealui se întîlnea, cînd era primar, cu oricine, dacă era nevoie şi dacă era în interesul lucrărilor publice. A tratat-o pe doamna de la curte, aia Constituţională, exact ca pe orice antreprenor de lucrări publice! De partea cealaltă, doamna, aceea înaltă, mă rog de la o instituţie înaltă, zice că dumneaei n-a discutat cu Bolojan dosarele de la Curte aşa că ce mai chichirez gîlceava. Să moară mortul, dacă a discutat vreunul! Păi, unde ajungem dacă nici pe dumneaei nu o mai crede nimeni pe cuvînt?

Dincolo de grotescul absurd şi de absurdul grotesc al neroziei făcute de cei doi ”amici”, dar mai ales dincolo de farmecul cotropitor al ”explicaţiilor” date de doi din primii cinci ”stîlpi ai puterii” din România, întrebarea care se cască precum un hău nemărginit în faţa noastră este: cum de ajunserăm aici şi ce spune istorioara aceasta despre tărîmul pe care ne aflăm?

Tehnologia justiţiei cu ”gropi încorporate” are în România mai multe rădăcini istorice, dar cea crescută şi adînc înfiptă în solul moale, mocirlos, al ”tranziţiei” fără orizont şi fără de sfîrşit este, de departe, cea mai importantă. Că tot veni vorba despre doamne înalte, într-un fel, ”istoria cea nouă” a început tot cu una dintre ele. O tînără speranţă a procuraturii regimului de represiune şi de tristă amintire, ceauşist, care a ”întors armele” şi a devenit peste noapte, în urma unei zguduitoare epifanii, ”zeiţa justiţiei” din România regimurilor democratice. Albă ca zăpada nu era mai albă decît dînsa! Justiţia în slujba politicii şi-a găsit eroina în armură şi zale, chiar aici pe malurile Dîmboviţei fără să mai fie nevoie să meargă pînă la Orleans. Cînd şi-a epuizat mandatele nu a fost dată pe mîna englezilor ca să fie arsă pe rug, ci trimisă pe la Bruxelles, să aibă şi ea o pensie decentă, peste firimiturile astea din România. În cele din urmă, a dat nu cu oiştea-n gard, ci cu maşina peste un motociclist, dar a scăpat. Nu motociclistul, el nu a scăpat chiar aşa uşor. Dumneaei a scăpat, cu uşoare zgîrieturi prin cazier.

Al doilea etaj al dezastrului din justiţie a fost clădit de nişte ”oameni de bine”, tot unu şi unu, toţi dedicaţi trup şi suflet salvării României de pecinginea spionajului străin, dar, mai ales, a duşmanilor dinlăuntru! Ca remediu, au prescris, iar politica a înghiţit găluşca pe nemestecate, sudura cu argon dintre serviciile de serviciu la palatele puterii şi instanţe, procurori, justiţie. A mers ca uns! S-au semnat şi protocoale instituţionale!!! O vreme a mers, pînă cînd afacerile din spatele ”patriotismului” cu multe stele pe umăr ale celor proţăpiţi prin înalte funcţii securistice, pe stil nou, au început să muşte serios din afacerile altora. Care aveau şi ei ceva dantură...de pradă. Iar ăia nu s-au lăsat! Adică nu s-au lăsat intimidaţi cu una cu două şi nici n-au suferit să le ia careva strachina din faţă şi osul dintre fălci. În sfîrşit, bomboana de pe colivă a pus-o, după cum se cuvenea, chiar Curtea Constituţională. Şirul ”gafelor” cu voie şi fără de voie săvîrşite de ”înalţii judecători”, ba la referendumul pentru datul de-a dura al lui Băsescu, ba la ultimele alegeri prezidenţiale, ba formularea a tot felul de excepţii în competiţia dintre palatele puterii au culminat cu şueta de zilele trecute a doamnei preşedinte.

Întregul tablou vorbeşte fără echivoc despre cele două pietre de moară care au trimis justiţia din România în haosul abisului: lipsa reperelor morale solide, nenegociabile, în exercitarea înaltelor funcţii de stat şi cu osebire din justiţie; cultura de mahala care ţine loc de cultură instituţională în cele mai ”înalte” clădiri ale statului numit România: de la Preşedinţie, la Guvern şi de la Parlament, la Curtea Constituţională.