NATO: Statele europene trebuie să se pregătească pentru un conflict cu Rusia

Statele europene care sunt membre ale NATO sunt obligate să se pregătească pentru un eventual conflict armat cu Federaţia Rusă, este mesajul lansat la finalul săptămânii trecute de Mark Rutte, secretarul general al NATO care a declarat nonşalant la Berlin: „Suntem următoarea ţintă a Rusiei şi ne aflăm deja în pericol”.

Înaltul oficial al NATO a avertizat că tot ceea ce se întâmplă astăzi în Ucraina se poate întâmpla mâine în alte state aliate şi că „timpul pentru acţiune este acum”, nu după ce prima lovitură a căzut asupra unei capitale europene. În centrul discursului său, Mark Rutte a pus fără menajamente trei axe ale noii realităţi strategice: Rusia ca ameninţare directă şi iminentă, China drept „colacul de salvare al Rusiei”, care îi menţine în viaţă maşina militară, şi obligaţia politică şi morală ca statele NATO să treacă la o mentalitate de timp de război.

„Trebuie cu toţii să acţionăm acum pentru a ne apăra modul de viaţă”, a spus secretarul general al NATO, legând explicit soarta Ucrainei de viitorul Europei. Formula este clară, fără ambiguităţi pentru Mark Rutte: „Securitatea Ucrainei este securitatea noastră”. Dacă Ucraina cade, nota de plată strategică, militară şi economică se va plăti la Varşovia, la Vilnius, la Bucureşti, la Berlin sau chiar la Paris.

Mark Rutte a descris o Rusie care nu este obosită, nu este în pragul colapsului, ci a intrat cu totul în logica economiei de război: aproape 40% din bugetul Federaţiei Ruse este direcţionat către armament şi agresiune, circa 70% din utilajele industriale sunt convertite pentru producţia militară, mii de drone de atac şi momeli livrate lunar, aproximativ 2.000 de rachete de croazieră şi balistice produse doar în anul 2025. Doar anul acesta, Rusia a lansat peste 46.000 de drone şi rachete împotriva Ucrainei. Aceste cifre nu descriu o putere epuizată, ci un regim care şi-a subordonat întreaga economie obiectivului de a purta război împotriva unei ţări vecine şi, implicit, împotriva ordinii europene. Iar preţul este plătit în sângele propriilor cetăţeni. „Au existat peste 1,1 milioane de victime ruseşti de când Putin şi-a început războiul în 2022, iar anul acesta Rusia a pierdut în medie 1.200 de soldaţi pe zi”, a afirmat secretarul general al NATO, care a pus şi întrebarea de care mulţi fug: dacă un dictator este dispus să sacrifice 1,1 milioane dintre propriii oameni, „ce este dispus să ne facă nouă?”.

• Zona rusă Kaliningrad - posibilă ţintă pentru NATO, în cazul unui atac declanşat de Moscova

În acest context, generalul polonez Jaroslaw Gromadzinski, fost comandant la Eurocorps, a declarat că NATO trebuie să fie pregătită să acţioneze nu doar defensiv pe propriul teritoriu, ci şi ofensiv în enclavele ruse, inclusiv Kaliningrad, dacă Polonia ar fi atacată.

„Dacă Rusia iniţiază o ofensivă, avem dreptul să intervenim acolo şi să înlăturăm ameninţarea”, a afirmat Jaroslaw Gromadzinski în presa de la Varşovia, numind deliberat regiunea „Königsberg”, denumirea sa istorică germană. Asta înseamnă, tradus în limbaj strategic, că un atac împotriva Poloniei nu s-ar mai încheia la linia de frontieră NATO, ci ar putea declanşa lovituri asupra unui teritoriu rusesc, iar Kremlinul ar fi pus în faţa unor dileme majore privind propriul dispozitiv militar. În logica lui Gromadzinski, Rusia nu mai poate conta pe avantajul enclavelor militarizate ca „bastioane intangibile”, ci trebuie să ştie că ele pot deveni rapid ţinte legitime ale unui răspuns aliat.

Atât Rutte, cât şi Gromadzinski demontează mitul invincibilităţii ruse, dar fără să îl înlocuiască cu o falsă siguranţă. Generalul polonez vorbeşte despre „sute de mii de militari” şi „zeci de mii de vehicule blindate şi piese de artilerie” pierdute de Rusia în Ucraina, pierderi care, în evaluarea sa, reduc semnificativ capacitatea Moscovei de a lansa o ofensivă majoră împotriva NATO în următorii cinci-şase ani. Mark Rutte, la rândul său, avertizează că, tocmai pentru că Rusia şi-a transformat economia într-una de război şi ia decizii rapid, fără birocraţie, ar putea fi pregătită „să folosească forţa militară împotriva NATO în cinci ani”.

Cele două mesaje nu se contrazic, ci descriu acelaşi interval critic: o fereastră de timp scurtă, de câţiva ani, în care NATO trebuie să îşi întărească apărarea şi să îşi consolideze credibilitatea militară, profitând de slăbiciunile temporare ale Rusiei, care însă „se adaptează rapid”. „Suntem într-o stare de război hibrid permanent şi trebuie să privim aceasta ca pe noua realitate”, avertizează Gromadzinski, iar aceasta este exact realitatea pe care o descrie şi Mark Rutte atunci când vorbeşte despre sabotaje, drone care violează spaţiul aerian al Poloniei şi României, atacuri asupra depozitelor, reţelelor feroviare şi infrastructurii critice în interiorul NATO.

Această nouă realitate înseamnă că linia de front nu mai este doar în Donbas, ci în fiecare centrală electrică, în fiecare cablu submarin, în fiecare hub logistic, în fiecare reţea feroviară din estul Europei. Atacurile hibride şi sabotajele nu mai sunt incidente izolate, ci elemente de strategie. De aceea, generalul polonez insistă asupra „unei comunicări strategice clare”: Polonia şi NATO trebuie să transmită Moscovei că orice atac va avea „consecinţe directe asupra Kaliningradului”. De aceea, Rutte spune fără echivoc că trebuie să fim pregătiţi pentru „amploarea războiului pe care bunicii sau străbunicii noştri au trăit-o”, cu „mobilizare în masă, milioane de strămutaţi, suferinţe larg răspândite, pierderi extreme”, dacă nu investim acum în descurajare.

• Comisia Europeană se gândeşte la un nou împrumut pe mecanismul SAFE

Răspunsul nu poate fi doar militar, ci şi financiar şi industrial. În acest scenariu, deciziile politice de la Bruxelles devin parte inseparabilă a strategiei de securitate. Comisia Europeană analizează deja o a doua ediţie a schemei de împrumuturi SAFE, în valoare de miliarde de euro, pentru proiecte de apărare, în contextul în care blocul comunitar încearcă să îşi consolideze apărarea pe fondul „temerilor tot mai mari faţă de Rusia şi a îndoielilor cu privire la angajamentele SUA în materie de securitate”, după cum au declarat doi oficiali europeni, citaţi de Euractiv.

Prima schemă, în valoare de 150 miliarde euro, a fost suprasubscrisă - „Comisia a primit cereri de împrumuturi în valoare de aproximativ 190 de miliarde de euro” -, semn clar că guvernele europene sunt presate să recupereze rapid decalajele de apărare acumulate în decenii de subfinanţare.

Ursula von der Leyen a recunoscut deschis presiunea: instrumentul SAFE „a fost atât de solicitat încât unii membri ai UE cer acum o a doua versiune”. Unul dintre oficialii citaţi de Euractiv admite că „va trebui să dezvoltăm acest instrument; întrebarea este când”, sugerând că anul viitor este momentul ideal.

Schema SAFE nu este un detaliu tehnic, ci infrastructura financiară a reînarmării europene: UE împrumută în comun bani de pe pieţe, folosindu-şi ratingul AAA, şi îi redirecţionează sub formă de credit statelor membre pentru proiecte de apărare, pe termene de până la 45 de ani şi cu 10 ani de graţie pentru rambursarea principalului. Pentru multe state, acesta este singurul mod realist de a finanţa rapid creşteri semnificative ale bugetelor militare până la nivelul de 3,5% sau chiar 5% din PIB, aşa cum prevede noul obiectiv NATO.

Ceea ce Mark Rutte cere de la Berlin, Varşovia, Bucureşti sau Paris, adică investiţii masive în apărare, accelerate, fără ezitare, este exact ceea ce Bruxelles-ul încearcă să facă posibil prin SAFE: să transforme retorica apărării în comenzi ferme de obuze, rachete, drone, blindate, infrastructură militară.

• Mark Rutte: Creşterea producţiei de armament în statele NATO - chestiune de supravieţuire

Secretarul general al NATO a oferit la Berlin şi exemple concrete: producţia europeană de obuze de artilerie de 155 milimetri a crescut de şase ori faţă de acum doi ani, Germania ridică o fabrică la Unterluß care va produce 350.000 de obuze pe an, iar Berlinul a decis să urce cheltuielile de apărare la 3,5% din PIB până în 2029, cu investiţii totale de circa 152 miliarde euro în forţele sale armate.

„Germania este o putere de frunte în Europa şi o forţă motrice în NATO. Conducerea sa este esenţială pentru apărarea noastră colectivă”, a declarat Mark Rutte.

În est, Polonia îşi construieşte propria doctrină ofensiv-defensivă, dispusă să pună Kaliningrad(Königsberg) pe masă, ca ţintă legitimă, dacă Rusia s-ar atinge de un centimetru din teritoriul său. Ţările baltice cer o prezenţă sporită a trupelor aliate. Toate acestea converg către aceeaşi concluzie: fereastra de cinci sau şase ani în care Rusia este slăbită, dar periculoasă, trebuie folosită pentru a transforma NATO dintr-o alianţă comodă, de rutină, într-un scut real, întărit, gata să acţioneze.

Pe acest fundal, legătura transatlantică nu este un moft diplomatic, ci coloana vertebrală a apărării Europei. Secretarul general al NATO insistă că SUA rămân „complet angajate” în securitatea europeană, dar, în acelaşi timp, cere Europei să „facă mai mult, să ducă o parte mai mare din greutate”, deoarece Washingtonul trebuie să îşi împartă atenţia între regiunea Euro-Atlantică şi zona Indo-Pacifică. De aceea, el consideră că decizia de la Haga, prin care aliaţii s-au angajat să ajungă la 5% din PIB pentru apărare până în 2035 şi să crească producţia de armament în întreg spaţiul NATO, este nu doar un obiectiv contabil, ci un act de supravieţuire.

În spatele tuturor acestor decizii, cifre şi planuri se află însă un adevăr simplu, rostit de Mark Rutte: „Ce se află între ceea ce li se întâmplă lor şi ceea ce ni s-ar putea întâmpla nouă? Doar NATO”.

Nu Uniunea Europeană singură, nu iluziile unor „aranjamente de securitate” ambigue cu Moscova, nu speranţa vagă că Rusia se va opri singură, ci o alianţă militară care funcţionează, care îşi asumă costuri, care îşi pregăteşte populaţiile pentru sacrificii şi care transformă avertismentele generalilor în decizii politice, bugete aprobate, fabrici deschise, trupe dislocate.

„Avem un plan, ştim ce trebuie să facem, deci să acţionăm”, a precizat Mark Rutte. Iar întrebarea reală, în fiecare capitală europeană, nu mai este dacă ameninţarea este reală, ci dacă există voinţa de a plăti preţul pentru a o opri înainte ca sirenele pe care le ascultăm astăzi în Ucraina să devină sunetul de fond al propriilor noastre oraşe.