Politica putrefacţiei şi putrefacţia politicii

Ocrotit de faldurile puterii sovietice şi de magia unui pseudonim, Alexandru Toma vorbea despre poezie. Cea a lui Arghezi. În ”analiza a-tomică”, estetic, politic şi social, autorul cuvintelor potrivite, dimpreună cu opera sa, era doar un cadavru. Intrat în putrefacţie, rău mirositor, irecuperabil descompus, complet degradat. Un pericol major pentru ”sănătatea publică”. Nu doar că nu mai putea fi ţinut la vedere, trebuia degrabă băgat în pămînt, la vreo doi metri sub lespezi. În această situaţie, groparul face mult mai mult decît o minoră corvoadă funerară, nu-i aşa? El împlineşte o operă de sanitate socială! Pe Arghezi nu au reuşit să îl bage, atunci, sub pămînt. Opera sa a stat, însă, mai bine de un deceniu, îngropată sub maldărul interdicţiilor ideologice. Spun toate acestea pentru ca cititorul să înţeleagă, uşor, că sunt conştient de capcana şi pericolele care decurg din folosirea construcţiei semnatico-analitice ”brevetată” de unul dintre stîlpii stalinismului cultural din România postbelică. Mă bazez, însă, pe o premisă solidă: dacă formula cu pricina a fost, este şi va fi întotdeauna radical inadecvată pentru analiza oricărei creaţii poetice, nu doar cea a lui Arghezi, în schimb ea vine mănuşă turnată domeniului în care-a fost născută, politica. În mod aplicat, a ceea ce suntem obligaţi să luăm drept politică în România.

Dacă societatea şi procesele ei definitorii reprezintă materia de lucru a politicii, atunci politica din România postdecembristă a gestionat şi gestionează în continuare, preponderent, procese degenerative. Economia ”socialistă” nu a fost deconstruită după un proiect, pentru a putea refolosi raţional şi în sensul beneficiului social măcar o parte din resursele încapsulate de ea. Bolnavă cum era, pe patul de moarte, i s-au tăiat, de azi pe mîine, şi oxigenul şi perfuzia financiară şi orice ieşire spre pieţele pe care le folosise pînă atunci. Inclusiv cele interne. Dintr-o dată, componenta industriei grele a devenit ”un maldăr de fiare vechi”. Valorificat, şi acela, nu în contul veniturilor statului, cum ar fi fost normal, ci pe ”persoană privată” şi ”găşcă de partid”. Că, doar nu era să rămînă pentru vecie ”noua clasă” politică a României o adunătură de sărăntoci! Cineva trebuia să se căpătuiască: şi dacă nu ei, atunci cine? Şi dacă nu atunci, cînd aveau la greu din ce, atunci cînd?! Pe acelaşi model, au fost puse în regim de moarte clinică şi restul componentelor industriale moştenite de la fostul regim politico-economic: industriile de prelucrare, industria chimică şi farmaceutică, industria alimentară, transporturile feroviare şi navale etc. Pînă şi agricultura şi industriile imediat dependente de ea au suferit aceeaşi soartă. România a devenit, în doar cîţiva ani, un mare importator de produse agricole, primare sau prelucrate secundar. Pe piaţa internă şi internaţională, nu produsele agricole ale României au fost principala sursă de mişcare şi venituri, ci tranzacţiile cu terenuri agricole! Cu totul remarcabil în dinamica macro-economică a României post-revoluţionare nu este însă doar ”tratamentul cu zeamă de clopot” aplicat otova şi fără ezitări ”moştenirii socialiste” declarată oficial toxică şi intratabilă, ci şi ceea ce a fost pus în loc şi, mai ales, pe ce soluţii structurale. În mod curios pentru naivi, structurile economice puse în loc nu au fost cîtuşi de puţin cele necesare, specifice şi favorabile economiei de piaţă, concurenţial-echilibrate, ci formule brutale ale economiei de monopol şi de cartel. Toţi investitorii strategici veniţi pe meleagurile nou amenajate ale României au cerut imperios şi au obţinut de la guvernanţii zilei, prin legi şi reglementări specifice, poziţii de monopol sau cvasimonopol, pentru produsele şi activităţile lor, de la sistemul bancar, la investiţiile industriale şi de la operaţiunile comerciale majore, la tratamentul forţei de muncă. Aceste noi formule structurale ale economiei din România au asigurat drenarea externă masivă a cîştigurilor de monopol obţinute şi au stabilizat un model. Cel în care monopolurile au ieşit practic de sub controlul politicilor oficiale ale guvernărilor locale. Politica din România nu le poate atinge! Ciurucurile locale, împopoţonate drept ”lideri şi corifei politici”, nu au decît să facă politică pe ceea ce au... adică procesele în descompunere ale fostelor structuri şi activităţi economice socialiste, ori cele precare şi haotice ale aşa zisei perioade de tranziţie! Capitalul străin nu intră în raza lor de acţiune, iar capitalul autohton... să ţină capul jos şi să nu treacă de genunchiul broaştei. Ori să fie vulnerabil, să poată fi spulberat oricînd ajunge să jeneze ”concurenţa”. Marea concurenţă. Integrarea României în sistemul economico-politic al Uniunii Europene nu numai că nu a pus stavilă acestei dinamici politice şi economice, dimpotrivă, a cimentat-o, şi a pus stavile de netrecut în calea oricărei încercări ulterioare de schimbare-ajustare, venite din partea autorităţilor local-naţionale. Actuala guvernare nu face în nici un fel excepţie de la această regulă fundamentală. Are în plus, în cîrcă, obligaţia de a gestiona consecinţele locale devastatoare ale unor dereglări şi reajustări sistemice la nivelul economiei globale şi ale sistemului financiar internaţional. Adică, tot procese de tip degenarativ şi consecinţe toxice, dar generate în afara României.

Ce face polica din România, în aceste condiţii şi situaţii? Ca să scurtez răspunsul: se descompune şi ea! Se duce cătinel către ”putrefacţie”. Crizele se prăbuşesc în cascadă peste populaţia României: ce face PSD-ul? Caută gaura de şarpe în care să se ascundă. Caută, cu o fastuoasă şi sfidătoare nesimţire, căile de a fugi de orice răspundere, ca şi cum răspunderea politică pentru gestiunea dezastruoasă a ţării, care poartă semnătura PSD din 1990 şi pînă azi, s-ar putea referi doar la ultimele cîteva luni ale unui mandat sau ar putea fi legată doar de numele unui singur premier! Ce face PNL-ul? Se ceartă pe facţiuni interne, ca la uşa cortului, cu uşile şi ferestrele deschise. Să vadă şi să audă toată lumea cum ramura PDL-PSD sare la jugulara ramurii vechi PNL şi reciproc, îmbătîndu-se cu apa rece din visul unei guvernări ”de drepta pure” cu care să îşi salveze viitorul politic. Ce face USR-ul? Dă cu băţul prin gard, doar-doar s-o împiedica cineva în drum şi aşa va vedea lumea că statura lor politică e ceva mai sus de frunzele de laba gîştei. Cît despre UDMR, el face ceea ce a făcut dintotdeauna, adică a stat la guvernare cît a putut de mult şi a profitat, atît politic, cît şi economic-financiar, din gros. Cu mici pauze tactice, dictate de la Budapesta şi de mai departe... Structurile şi soluţiile politice instituţionale, inclusiv cele de guvernare, generate în siajul ”revoluţiei decembriste”, după cum se vede azi cu ochiul liber, şi-au epuizat capacitatea de a gestiona procesele macro-sociale de care depinde fie şi numai supravieţuirea pe termen scurt şi mediu a României. Actuala ”societate politică” a României habar nu are de Arghezi, ori de moştenirea lăsată de el României, măsurată nu doar în frumuseţi poetice nepereche, ci şi în nestemate de gîndire socială, de care oamenii sensibili ai creaţiei noastre literare au dat cu mult mai generos dovadă, decît aşa-zişii politicieni de care am avut şi avem parte:

”Am luat cenuşa morţilor din vatră

Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră

Hotar înalt, cu două lumi pe poale,

Păzind în piscul datoriei tale”.