România într-o continuă criză energetică, 1990-2026

România nu a avut o singură criză energetică, ci a fost din criză în criză, o succesiune de crize suprapuse: criza moştenirii comuniste, criza investiţiilor amânate, criza privatizărilor incomplete, criza reglementării politizate, criza liberalizării prost pregătite şi criza preţurilor din 2021-2022, e arată într-un comunicat de presă al Asociaţiei Energia Inteligentă remis redacţiei.

Liberalizarea nu este o cauză, doar o modalitate de a scoate la suprafaţă toate slăbiciunile acumulate ale sistemului energetic romanesc.

1. 1990-2000 - criza sistemului moştenit din comunism

După 1989, România a moştenit un sistem energetic mare, rigid şi construit pentru economia industrială comunistă: combinate, industrie grea, consum masiv, eficienţă scăzută. Odată cu prăbuşirea industriei, consumul de energie a scăzut puternic. Asta a creat o impresie falsă de siguranţă: România părea să aibă suficientă energie, dar în realitate avea capacităţi vechi, ineficiente şi subfinanţate.

Cauze principale: termocentrale vechi, pierderi mari în reţele, companii de stat politizate, lipsă de investiţii, preţuri administrate şi subvenţii ascunse.

Aceasta a fost o criză lentă, nu una spectaculoasă: nu s-a văzut imediat în facturi, ci în degradarea infrastructurii.

2. 2000-2007: restructurare, privatizări şi începutul integrării europene

În anii 2000, România a început restructurarea sectorului energetic: privatizarea Petrom, privatizarea unor distribuţii de electricitate şi gaze, separarea activităţilor de producţie, transport, distribuţie şi furnizare. În 2006, se observa deja că România privatizase Petrom, aproximativ jumătate din distribuţia electrică şi principalele distribuţii de gaze, dar problema independenţei energetice rămânea nerezolvată.

Problema a fost că privatizarea distribuţiei nu a fost însoţită de o strategie coerentă pentru producţie nouă, stocare, capacităţi flexibile şi modernizarea reţelelor.

Cauze: privatizări parţiale, reglementare slabă, lipsă de investiţii în producţie, dependenţă de companii de stat mari, contracte netransparente.

3. 2008-2016 - criza investiţiilor contradictorii

După aderarea la UE, România a stimulat energia regenerabilă prin certificate verzi. Au apărut investiţii importante în eolian şi solar. Dar când costurile au început să se vadă în facturi, statul a modificat regulile. Investitorii au înţeles că România poate schimba regulile în timpul jocului.

A fost o criză de credibilitate: statul a chemat capital privat, apoi l-a speriat.

Cauze: schemă generoasă de sprijin, lipsă de predictibilitate, reţele insuficient pregătite pentru regenerabile, presiune politică din cauza facturilor.

4. 2017-2020 - criza preţurilor ţinute artificial jos

În această perioadă, statul a oscilat între piaţă liberă şi intervenţie. Preţurile reglementate au fost folosite politic pentru a proteja consumatorii pe termen scurt. Dar această protecţie a amânat adaptarea pieţei.

Liberalizarea gazelor pentru consumatorii casnici a avut loc la 1 iulie 2020, iar liberalizarea completă a pieţei de energie electrică pentru casnici la 1 ianuarie 2021.

Cauze: populism tarifar, comunicare slabă, lipsa educării consumatorului, absenţa contractelor pe termen lung pentru stabilitate, protecţie insuficientă pentru consumatorii vulnerabili.

5. 2021-2022 - marea criză a facturilor

Aceasta este criza pe care populaţia o asociază cel mai mult cu „liberalizarea energiei”. România a liberalizat piaţa exact înaintea unui şoc european major: revenirea economică post-Covid, creşterea preţului gazelor, tensiunile geopolitice şi apoi invazia Rusiei în Ucraina.

Consiliul UE arată că războiul Rusiei împotriva Ucrainei şi folosirea energiei ca armă politică au avut un impact devastator asupra pieţelor energetice europene, cu un vârf al crizei în august 2022.

În România, efectul a fost sever. Eurostat a raportat că în a doua jumătate a anului 2022, preţurile la electricitate pentru gospodării au crescut cu 112% faţă de aceeaşi perioadă din 2021, cea mai mare creştere din UE.

Cauze: liberalizare fără protecţie suficientă, scumpirea gazului european, dependenţa preţului electricităţii de gaz, piaţă spot volatilă, lipsa contractelor bilaterale stabile, producţie internă insuficient flexibilă, comunicare publică dezastruoasă.

6. 2021-2025 - criza plafonării şi compensării

Pentru a opri explozia facturilor, România a introdus plafonarea şi compensarea preţurilor prin OUG 118/2021. Măsura a protejat consumatorii, dar a creat alte probleme: costuri bugetare mari, întârzieri la plata furnizorilor, distorsiuni de piaţă şi confuzie legislativă.

Reuters nota că schema de plafonare şi compensare a costat aproximativ 23 miliarde lei până în februarie 2024. În 2025, guvernul a extins plafonarea pentru electricitate până în iunie şi pentru gaze pentru încă un an, invocând nevoia de protejare a consumatorilor.

Cauze: intervenţie de urgenţă prelungită prea mult, lipsa unei ieşiri clare din plafonare, presiune bugetară, piaţă blocată, lipsă de încredere între stat, furnizori şi consumatori.

7. 2025-2026 - criza post-plafonare

După plafonare, România revine la întrebarea fundamentală: avem suficientă energie ieftină, stabilă şi produsă intern? Răspunsul este parţial. Avem nuclear, hidro, gaze, regenerabile şi potenţial offshore în Marea Neagră, dar avem şi reţele vechi, investiţii întârziate, capacităţi pe cărbune în declin şi consumatori vulnerabili.

Strategia Energetică 2025-2035 recunoaşte nevoia de investiţii şi de dezvoltare coerentă a sectorului energetic.

Cauzele profunde ale crizelor

Prima cauză este subinvestiţia cronică. România a consumat avantajele sistemului vechi, dar nu a construit suficient la timp: centrale noi, reţele moderne, stocare, interconectări, digitalizare.

A doua cauză este politizarea energiei. Preţurile au fost folosite electoral. Când au crescut, statul a intervenit abrupt; când erau mici, reformele au fost amânate.

A treia cauză este reglementarea instabilă. Investitorii au primit semnale contradictorii: liberalizare, plafonare, taxe excepţionale, scheme de sprijin modificate, obligaţii noi.

A patra cauză este confuzia dintre liberalizare şi concurenţă reală. Liberalizarea pieţei nu înseamnă automat energie mai ieftină. Dacă producţia este limitată, reţeaua este monopol natural, iar piaţa este volatilă, consumatorul nu beneficiază de concurenţă autentică.

A cincea cauză este protecţia socială slab ţintită. România a protejat adesea toţi consumatorii prin preţuri plafonate, în loc să ajute direct consumatorii vulnerabili. Asta a costat mult şi a distorsionat piaţa.

România nu a eşuat pentru că a liberalizat energia. A eşuat pentru că a liberalizat-o târziu, prost pregătit şi peste un sistem fragil.

Telecomul a reuşit pentru că a avut concurenţă reală, investiţii rapide şi tehnologie care a permis alternative. Energia nu poate funcţiona la fel: reţelele sunt monopoluri naturale, producţia cere investiţii uriaşe, iar securitatea aprovizionării este vitală.

Formula crizei româneşti este aceasta: piaţă liberă nefuncţională + infrastructură veche + investiţii întârziate + reguli instabile + intervenţii populiste + influenţe politice + grupuri de interes interne şi externe = facturi mari şi neîncredere publică.

Dumitru Chisăliţă

Preşedinte AEI