Victoriile lui Mircea Lucescu şi înfrângerile celorlalţi

Mircea Lucescu şi-a asumat, cu o notă de ţâfnă, victoria naţionalei României în faţa Austriei, scor 1-0. A fost genul de meci pe care selecţionerul l-a transformat rapid într-o demonstraţie personală de forţă, punându-i de această dată pe jucători în plan secund. Cei care, cu ceva timp în urmă, fuseseră scoşi în faţă pentru a suporta ruşinea înfrângerii cu Bosnia sau a egalului cu Cipru au fost acum trataţi ca nişte pioni într-o partidă pe care „Mister” o câştigase singur.

Această schimbare de ton spune multe despre Mircea Lucescu. Răsfăţat de presă timp de zeci de ani - folosit adesea ca simbol al profesionalismului şi ca „sperietoare” în lupta jurnaliştilor cu şefii de la Federaţia Română de Fotbal, fie că s-au numit Mircea Sandu sau Răzvan Burleanu -, Lucescu s-a obişnuit cu o imagine de autoritate incontestabilă. Cariera lui, bogată şi spectaculoasă, i-a alimentat acest statut. Puţini tehnicieni români pot rivaliza cu palmaresul său, cu echipele mari pe care le-a antrenat sau cu durata carierei sale, care depăşeşte cinci decenii.

Dar gloria are un preţ. Iar în ultimii ani, acest preţ pare să fie nervozitatea. Tot mai irascibil, selecţionerul pare convins că întreaga lume - de la jucători şi suporteri, până la jurnalişti şi politicieni - îi datorează câte ceva. Că, după atâtea trofee, victorii şi decenii în fotbal, merită un tratament special, o veneraţie continuă.

Deranjat de o relatare banală - aceea că ar fi ratat un antrenament al echipei naţionale pentru că a adormit la o şedinţă de masaj - Lucescu a pornit un război personal cu jurnalistul care a difuzat informaţia. Conflictul, care părea iniţial o dispută minoră, s-a transformat într-un caz de principiu. Selecţionerul a cerut conducerii postului TV la care acesta colaborează să-l concedieze pe reporter dacă vrea să mai primească declaraţii de la el. O cerere care aminteşte de vechile reflexe ale unei lumi în care autoritatea nu se discuta, ci se executa.

De atunci, discursul lui Lucescu s-a înăsprit vizibil. Orice critică este interpretată ca o lipsă de respect. Orice întrebare mai apăsată - ca o ofensă personală. Invocă adesea vârsta, ca scut în faţa celor care îi reproşează rigiditatea, şi o foloseşte ca pe o formă de intimidare morală: „Am 80 de ani, ştiu mai bine decât voi”. Într-un sens, are dreptate: ştie multe. Dar experienţa nu scuteşte pe nimeni de greşeală, iar meritul trecutului nu trebuie să devină o dogmă a prezentului.

Ca mulţi oameni din fotbalul românesc, Mircea Lucescu pare să fi uitat un adevăr simplu: atunci când vorbeşte cu un jurnalist, nu vorbeşte cu persoana aceea - cu Popescu, Ionescu sau Vasilescu -, ci cu publicul. Cu sute de mii de oameni care privesc, ascultă, judecă. Relaţia cu presa nu este o relaţie de prietenie sau de obedienţă, ci una de responsabilitate publică. Fotbalul, mai mult decât orice alt domeniu, trăieşte prin transparenţă şi dialog. De aceea, atunci când un antrenor de talia lui Mircea Lucescu respinge critica, refuză întrebările incomode şi se închide într-un turn de superioritate, el îşi sabotează propriul mesaj. Căci imaginea pe care o transmite nu mai este a unui profesor al generaţiilor, ci a unui om obosit de propriul trecut.

Nimeni nu contestă valoarea carierei lui Lucescu. Puţini antrenori români au adus atâta prestigiu fotbalului nostru. De la victoriile cu Şahtior Doneţk, la performanţele obţinute în Italia şi Turcia, numele său este asociat cu succesul. Dar fotbalul, ca şi viaţa, are un ritm neiertător: succesul de ieri nu garantează admiraţia de mâine. Un antrenor modern trebuie să înţeleagă că nu doar rezultatul contează, ci şi felul în care gestionează relaţia cu cei din jur - cu echipa, cu presa, cu publicul. Într-o lume a reţelelor sociale şi a reacţiilor în timp real, autoritatea nu se mai impune, se câştigă zilnic. De aceea, victoria cu Austria, oricât de valoroasă ar fi, nu ar trebui folosită ca prilej de revanşă personală. Pentru că, în fond, echipa naţională nu este a unui om, ci a unei ţări. Iar fotbaliştii, chiar şi atunci când greşesc, merită respectul şi protecţia antrenorului lor, nu reproşurile lui publice.

Mircea Lucescu a fost, este şi probabil că va rămâne o figură impozantă în fotbalul românesc. Dar marea sa provocare de acum nu mai este o calificare sau un trofeu. Este să înţeleagă faptul că adevărata victorie, la 80 de ani, nu mai este cea din teren, ci cea a înţelepciunii: să ştii când să vorbeşti, când să taci şi, mai ales, cum să nu-ţi pierzi respectul celorlalţi atunci când crezi că ţi se cuvine.