AEI: Plafonarea preţului la gaze pune presiune pe buget şi piaţă

Într-o perioadă în care preţurile publice au devenit un barometru al stabilităţii unei ţări, dezbaterea despre plafonarea gazelor naturale a ajuns în centrul scenei, conform lui Dumitru Chisăliţă de la Asociaţia Energia Electrică.

Guverne, economişti, investitori şi cetăţeni privesc deopotrivă către această politică, fiecare văzând în ea fie un scut protector, fie o frână pentru dezvoltarea pe termen lung. Plafonarea a fost, pentru mulţi, un colac de salvare în anii de inflaţie şi volatilitate extremă; pentru alţii, a rămas un mecanism costisitor, care ascunde realitatea pieţei şi împovărează bugetul.

Acum, când discuţia despre menţinerea sau eliminarea acestor măsuri revine cu forţă, devine clar că problema nu mai este doar o economică, ci o profundă socială şi strategică. Fiecare opţiune poartă cu sine avantaje şi riscuri, iar consecinţele se răsfrâng nu doar asupra preţurilor, ci asupra încrederii în instituţie, a investiţiilor şi a direcţiei viitoare a sectorului energetic.

În acest context tensionat, două viziuni se înfruntă: cea a plafonării, care promite protecţie, stabilitate şi timp pentru respiraţie, şi cea a pieţei libere, care cere curajul de a lăsa preţurile să reflecte realitatea. Realitatea este cea care scoate la suprafaţă mizeriile ascunse ale României. Între ele, decidenţii trebuie să găsească echilibrul - o soluţie care să sprijine populaţia vulnerabilă, să reducă fiscalitatea şi să dezvolte investiţiile, şi să stabilizeze bugetul ţării.

Conform sursei menţionate, este povestea unei dileme moderne, în care fiecare alegere defineşte nu doar costurile de azi, ci şi viitorul energetic al ţărilor.

Iar dacă dezbaterea pare suficient de complicată, satira nu face decât să ne arate, cu un zâmbet amar, cât de absurd poate deveni totul atunci când politica şi energia dansează pe aceeaşi scenă, pe care scrie cu litere groase: „Plafonarea preţului la gaze” .

În actul 1, „Plafonarea”, un personaj cu pelerină de siguranţă, este privită de mulţi ca un apărător. Ea vine cu promisiuni ferme: va proteja populaţia, va ţine inflaţia în frâu, va crea spaţiu pentru dobânzi mai mici şi va aduce stabilitate şi linişte în societate.

Industria o priveşte cu un amestec de recunoştinţă şi teamă, pentru că plafonarea păstrează competitivitatea, dar trimite şi semnale amestecate despre viitor.

Dar în spatele eroinei se văd umbrele costurilor. „Sunt scumpă, cer bani mulţi de la buget, distorsionez piaţa şi fac investitorii să ezite”, recunoaşte ea. „Oamenii se obişnuiesc cu mine, iar guvernele cu greu mă pot alunga.”

În diverse medii administrative, economiştii şoptesc că plafonarea nu este nici bună, nici rea, totul depinzând de cât timp rămâne şi cât de bine este calibrată.

„Lasă-mă temporar, ţintit, cu un plan de ieşire. Nu mă transforma într-o lege a firii”, admite însăşi „Plafonarea”.

În actul 2, o persoană din administraţie ridică harta energetică a României şi spune: „Să o păstrăm doar pentru consumul de bază. Ce depăşeşte pragul să plătească preţul de piaţă.”

Altul propune două scenarii. Plafonarea extinsă încă doi ani aduce linişte acum, dar generează presiune bugetară mai târziu. Plafonarea ţintită doar pentru consumatorii vulnerabili oferă sprijin precis, dar riscă nemulţumirea celorlalţi.

Tensiunea creşte. Toţi ştiu că orice alegere are un cost politic şi economic.

În actul 3, deodată, uşile se deschid şi apare „Eliminarea”, severă, pragmatică, fără promisiuni dulci. „Ştiu că vă temeţi”, spune ea calm. „Dar ascultaţi-mă.”

Ea pune pe masă argumentele unul câte unul. „Voi elibera bugetul”, spune. Plăţi întârziate, miliarde pierdute, tensiuni cu Comisia Europeană. „Fără mine, dobânzile pot scădea, deficitul se stabilizează, iar statul respiră.”

„Voi trimite un semnal real către piaţă.” Plafonarea a ascuns adevărul: consumatorii nu au simţit costul real al energiei, iar companiile nu au investit în eficienţă.

„Investitorii vor avea din nou încredere.” Cu fiecare prelungire a plafonării, investiţii offshore şi onshore au fost amânate sau pierdute. „Dacă vin eu, vine stabilitatea. Vin proiecte noi.”

„Furnizorii nu vor mai lucra în pierdere.” Un reprezentant privat adaugă: „Ne-a sufocat incertitudinea. Avem nevoie de reguli clare, nu de promisiuni târzii sau inexistente.”

„Piaţa se va regla singură.” „Uitaţi-vă la consumul artificial, la contractele blocate. Piaţa are nevoie să respire.”

„Nu vreau să deveniţi dependenţi de stat.” Ea avertizează că plafonarea poate deveni un drog electoral, greu de eliminat. „Voi încuraja concurenţa.” Furnizorii recunosc că fără plafon pot concura, inova şi diferenţia.

În actul 4, „Eliminarea” nu poate ascunde adevărul suprem: „Preţurile pot creşte dacă piaţa nu este pregătită. Inflaţia poate reapărea. Aceasta este slăbiciunea mea.”

Autorităţile murmură neliniştite. „Plafonarea” se simte triumfătoare, dar şi obosită. „Eliminarea” rămâne dreaptă şi rece.

Consiliul Fiscal, vocea neutralităţii, declară: „Beneficiile economice ale eliminării sunt reale. Dar riscul de şoc la preţuri este major. Alegeţi cu grijă.”

În actul 5, sala rămâne în tăcere. Adevărul devine limpede: nu există erou absolut. Nu există soluţie fără costuri.

„Plafonarea” oferă protecţie. „Eliminarea” aduce corecţie. Decizia finală depinde de cât de pregătită este ţara să suporte adevărul pieţei.

Piesa se încheie cu o singură rezoluţie: „Vom căuta echilibrul. Nici sabie, nici scut. O intervenţie inteligentă, temporară, şi un drum clar către normalitate.”

Cortina cade, dar dezbaterea rămâne deschisă.