Căldură mare

De data aceasta, nu o să vă povestesc despre Caragiale. De la el am împrumutat doar titlul editorialului de astăzi. La căldura din calorifere mă refer şi anume din cele ale bucureştenilor. După declaraţii ale unor oficiali în administraţia publică a oraşului, în plină iarnă, vreo 450 de blocuri au rămas timp de o lună fără urmă de încălzire. S-a avariat ceva la un CET. Asta înseamnă, aşa, la un calcul ”ochiometric”, 450 de blocuri ori 80 de apartamente/bloc ori 3 suflete/apartament, vreo 115.200 de locuitori ai Capitalei Europene Bucureşti transformaţi în eschimoşi, fără ca cineva să fi avut grijă să-i doteze cu ”materialele şi tehnologia antifrig” de care dispun bravii locuitori ai regiunilor polare. Cîţi dintre ei au devenit, astfel şi din această cauză, mult mai vulnerabili la răceli, viroze şi guturaiuri, ori mai rău, cîţi bat acum cabinetele medicale după reţete şi medicamente ori s-au cazat forţat prin saloanele spitalelor de urgenţă, cîţi scot din buzunare prin farmacii şi spitale mii de lei pentru ”cheltuili neprevăzute” cu sănătatea, doar Bunul Dumnezeu ştie. Autorităţile, cei care primesc lefşoare dodoloaţe pentru că ”gestionează”, ”manageriază”, ”conduc” cu atîta ”profesionalism şi succes” întreprinderile din lanţul care ar trebui să furnizeze căldura din casele oamenilor dar nu o fac, habar nu au de aşa ceva. Şi nici nu-i interesează. Nici cît negru sub unghie! Nu ei plătesc oalele sparte. Ei nu plătesc nimic, dimpotrivă, încasează. De aceea, ceea ce îi interesează în cel mai înalt grad este ca nu cumva sclavii sistemelor de termoficare să îndrăznească să nu plătească întreţinerea pentru lunile în care au tremurat consistent în propriile apartamente. Crimă cu premeditare! Păi ce, vreţi să intre dumnealor în faliment! Nu vă gîndiţi?!!! Ei s-au gîndit şi încă mai de mult. Din vremea în care oamenii au încercat soluţii locale de încălzire proprie, la nivel de apartament sau, mult mai rar, la nivel de bloc. Au sărit ca arşi, boiernaşii, boierii şi velboierii ”sistemului centralizat” de neîncălzire a Bucureştiului. Şi, au impus prin lege, ”legarea de glie” a deţinătorului de calorifer. Decuplarea de la sistemul falimentar de alimentare cu ”căldură” a devenit practic imposibiliă sau pur şi simplu ilegală!!! O altă referinţă publică face cunoscut că nu mai puţin de 3900 de blocuri (vă las pe dumneavoastră să faceţi calculele cu bucureştenii eschimoşi!) au fost alimentate o bună parte a zilelor acestei ierni doar cu ”apă tratată”. În loc de agent termic, capabil să menţină într-o locuinţă obişnuită de bloc circa 20-22 de grade, au primit de aceiaşi bani, o zeamă călîie capabilă să ţină caloriferele ”amorţite” astfel încît ele să poată contribui moderat la deficitul termic al locuinţelor! Dacă aveţi nevoie de explicaţii, atunci nu trebuie să vă îngrijoraţi şi nici să le căutaţi prea departe. De la directoraşi-ingineraşi, la directori ingineri doctori docenţi, poate chiar şi academicieni plini şi de la secretari de stat, la miniştri, o gloată întreagă de ”specialişti” ies de fiecare dată pe televizor să vă spună cu aplomb şi tupeu că: asta e, fierul e fier, se mai şi strică; conductele sunt vechi şi ciuruite nu de azi de ieri, ci de vreo jumătate de secol şi pierd căldură cît să încălzeşti vreo 75.000 de apartamente; investiţii strategice ioc, doar cîrpeli pe ici pe colo; datorii istorice, una... alta. Dumneavoastră să aveţi timp şi răbdare să-i ascultaţi, că explicaţii... au ei cît nu puteţi să duceţi! Care e soluţia?

Întrebarea cu care ar trebui să începem, cred, nu este aceasta, ci ”De unde, cu ce începe orice soluţie?” Ca să nu avem discuţii, prin soluţie înţeleg o secvenţă finită şi determinată de decizii şi acţiuni care au ca finalitate rezultatul stabil şi previzibil al furnizării la consumator a ”agentului termic” astfel încît locuinţele racordate la reţeaua publică de termoficare să fie încălzite constant la o temperatură rezonabilă (20-22 grade C). Conform contractelor pe care încasează dumnealor şi azi o groază de bănet pentru nişte ”servicii” care nu fac nici pe jumătate! Iar, mai nou, după moda istoricelor vremuri ceauşiste, zisele servicii sunt livrate cu ”pauze”, încorporate! Se livrează în schimb, la liber, ”explicaţii savante”! De unde începem, aşadar? Eu zic că de la ABC-ul relaţiilor comerciale şi al administrării treburilor publice. Un contract este un contract, cu obligaţii şi sancţiuni legale. Dacă el este încălcat de una dintre părţi, partea respectivă trebuie să plătească nu doar penalităţile prevăzute, ci şi daunele pe care le-a provocat celeilale părţi, prin neîndeplinirea obligaţiilor sale. Aşa e de cînd lumea, în toată lumea! Doar la noi, nu! Nu am auzit de la nimeni, dintre cei responsabili cu problema ”căldurii din calorifere” ca responsabilii pentru neîndeplinirea prevederilor contractuale să fi fost puşi la plată! Personal! Nu mustrări verbale! Nici sacţionarea cu reţinerea pe o lună a 10% din ”prima de manager”, ci plata integrală, din propriul buzunar, din averea proprie, a pagubelor produse locuitorilor capitalei şi a penalităţilor contractuale! Nu am auzit pe nimeni, nici măcar pomenind despre necesara demitere din funcţiile manageriale sau din alte poziţii executive a celor sub mandatul cărora s-a produs încălcarea contractuală flagrantă în detrimentul sănătăţii a sute de mii de oameni. La noi, ”regula de aur” este alta: o persoană în poziţie de autoritate nu plăteşte niciodată, nimic, nici legal, nici administrativ şi mai ales niciodată din buzunarul propriu, material, pagubele produse prin gestiunea defectuoasă a mandatului pe care îl deţine oficial. ”Simpli beneficiari” rămîn beneficiari doar de pagube şi explicaţii. ”Mortul e de vină!”, aceasta este legea. ”Mortul” suntem noi, cei ce nu avem nici o cale legală eficientă pentru ca să îi obligăm să plătească consecinţele administrării neglijente, defectuase sau mai rău, frauduloase, a prevederilor funcţiei, mandatului.

Relaţiile dintre cei ce sunt aleşi, numiţi şi plătiţi să gestioneze funcţii, servicii şi mandate publice şi cei care sunt de drept şi de fapt beneficiarii acţivităţii lor trebuie aşezate pe baza naturală, solidă, inamovibilă şi inatacabilă a răspunderii totale, personale, juridice, administrative şi mai ales materiale. Ştiu, asta echivalează cu o ”revoluţie copernicată”. În prima zi, în care unul dintre cei puşi să administreze public o funcţie oarecare, va trebui să îşi vîndă avutul pentru a plăti pagubele produse de modul în care şi-a exercitat mandatul, o să avem începutul. Selecţia celor trimişi în funcţii publice se va face, de la sine, pe cu totul alte criterii decît astăzi, ieri şi mai alaltăieri. Găştile de azi ale ”administratorilor” şi ”managerilor” obişnuiţi doar să ”sugă mandatul” şi niciodată să plătească pentru ceea ce au stricat sau risipit se vor duce care încotro or vedea cu ochii. Problema este că, prima grijă a ”autorităţilor” a celor care ”fac legea” a fost să îl ardă pe rug pe Giordano Bruno şi să îl trimită în arest la domiciliu pentru tot restul vieţii pe Galileo Galilei! Nu înainte, desigur, de a interzice accesul la scrierile şi ideile sale. Nu înainte de a-i interzice, sub ameninţarea pedepsei capitale, să mai susţină public aceste idei.

Sincer vorbind, nu ştiu ce m-o fi apucat şi pe mine! Căldură mare... unşpe bis şi domnul Costică nu-i acasă... ori e acasă da, a plecat... ori invers, n-a plecat da, nu e acasă...!