ECA: UE, dependentă total de importuri pentru zece materii prime critice

Uniunea Europeană este complet dependentă de importuri pentru zece dintre materiile prime critice necesare tranziţiei energetice, iar în multe cazuri aprovizionarea este concentrată într-o singură ţară, este realitatea ce reiese din raportul publicat aseară de Curtea de Conturi Europeană (ECA), instituţie ce avertizează că politica energetică şi industrială a UE se află într-o zonă de vulnerabilitate structurală profundă, într-un moment în care obiectivele climatice devin tot mai ambiţioase, iar competiţia globală pentru resurse strategice se intensifică.

„Fără materii prime critice nu putem avea nici tranziţie energetică şi nici competitivitate sau autonomie strategică. Din păcate, deocamdată depindem în mod periculos de câteva ţări din afara UE pentru a ne aproviziona cu aceste materiale. Prin urmare, este esenţial ca UE să îşi adune toate forţele şi să îşi reducă vulnerabilitatea în acest domeniu”, a declarat, la prezentarea raportului, Keit Pentus-Rosimannus, membra Curţii de Conturi Europene responsabilă de acest audit.

Documentul citat precizează că tranziţia energetică a Uniunii se bazează pe tehnologii precum bateriile, turbinele eoliene, panourile fotovoltaice, electrolizoarele şi pompele de căldură, toate dependente de un set restrâns de materii prime critice, între care litiul, nichelul, cobaltul, cuprul, grafitul, magneziul şi pământurile rare. Din cele 34 de materii prime critice identificate la nivel european, 26 sunt relevante pentru tranziţia energetică, iar 17 sunt considerate strategice. Cu toate acestea, majoritatea acestor materiale sunt extrase şi prelucrate în afara Uniunii, iar lanţurile de aprovizionare sunt adesea dominate de una sau câteva ţări terţe, ceea ce amplifică riscurile economice şi geopolitice.

ECA subliniază că această concentrare nu este un fenomen marginal, ci o caracteristică structurală a aprovizionării UE. În etapa de extracţie, Uniunea este complet dependentă de importuri pentru zece materii prime critice esenţiale pentru tranziţia energetică. În etapa de prelucrare, dependenţa este şi mai accentuată în cazul unor materiale strategice, unde peste 65% din aprovizionare provine dintr-o singură ţară terţă. Exemplele sunt elocvente: 97% din magneziul utilizat în UE pentru electrolizoarele generatoare de hidrogen este importat din China, iar 99% din borul utilizat pentru panourile solare provine din Turcia. Pentru litiu, magneziu, galiu şi pământuri rare, dependenţa de o singură sursă externă depăşeşte pragul de 65% în etapa de prelucrare, expunând tranziţia energetică europeană la riscuri care nu pot fi controlate intern.

În acest context, Curtea avertizează explicit că „UE se luptă să pună capăt dependenţei sale de importuri de materii prime critice concentrate în doar câteva ţări”, iar concluzia generală este că „o aprovizionare sigură cu materii prime critice nu pare să poată fi garantată până în 2030”. Această evaluare vine în contradicţie directă cu calendarul politic al Uniunii, care prevede ca până în 2030 cel puţin 42,5% din energia consumată să provină din surse regenerabile, iar până în 2050 să fie atinsă neutralitatea climatică.

Regulamentul european privind materiile prime critice, adoptat în 2024, a fost conceput ca răspuns la această dependenţă, însă Curtea constată că instrumentul legislativ nu reuşeşte să ofere o bază solidă pentru reducerea vulnerabilităţii. Auditorii arată că „Regulamentul privind materiile prime critice stabileşte o direcţie strategică, însă obiectivele sale nu sunt justificate şi datele subiacente nu sunt solide”. Obiectivele pentru 2030 privind diversificarea importurilor, extracţia internă, prelucrarea şi reciclarea nu sunt obligatorii, se aplică doar materiilor prime strategice şi nu sunt susţinute de o metodologie care să arate cum contribuie concret la atingerea obiectivelor UE în domeniul energiei din surse regenerabile sau al industriei „zero net”.

În paralel, eforturile de diversificare a importurilor nu au produs rezultate tangibile. Deşi Uniunea a intensificat activităţile externe, inclusiv prin acorduri comerciale şi parteneriate strategice, Curtea constată că „parteneriatele strategice îmbunătăţesc cooperarea, dar nu contribuie decât într-o mică măsură la securitatea aprovizionării cu materii prime critice”. Mai mult, Comisia Europeană nu dispune de date cuantificate care să demonstreze efectul acestor iniţiative asupra aprovizionării reale a UE, iar lipsa unor proiecte concrete de furnizare face ca rezultatele să fie, în cel mai bun caz, limitate.

Dependenţa de importuri este accentuată de distorsiunile comerciale şi de contextul geopolitic. Curtea arată că „distorsionarea comerţului restricţionează accesul la materiile prime critice, în timp ce efectul activităţilor externe ale UE asupra aprovizionării nu poate fi determinat”. Restricţiile la export impuse de anumite state terţe, disputele comerciale şi instabilitatea geopolitică sporesc incertitudinea, într-un moment în care cererea globală de materii prime critice este în creştere accelerată.

Pe plan intern, capacitatea Uniunii de a reduce această dependenţă este limitată de blocaje financiare, juridice şi administrative. Activităţile de explorare sunt slab dezvoltate şi riscante, iar procedurile de autorizare pentru proiectele miniere sunt îndelungate şi complexe. Chiar şi atunci când sunt identificate zăcăminte, poate dura până la două decenii până la intrarea în producţie. În acelaşi timp, capacităţile de prelucrare din UE sunt afectate de lipsa tehnologiilor şi de costurile ridicate ale energiei, ceea ce reduce competitivitatea industrială şi descurajează investiţiile.

Reciclarea, invocată frecvent ca soluţie alternativă, rămâne insuficient dezvoltată. Curtea constată că „substituirea şi reciclarea încă nu se realizează la un nivel suficient”, iar 10 din cele 26 de materii prime critice necesare tranziţiei energetice nu sunt deloc reciclate. Alte şapte au rate de reciclare cuprinse între 1% şi 5%, iar barierele tehnologice, costurile ridicate şi obstacolele de reglementare limitează extinderea acestui sector.

În ansamblu, tabloul descris de Curtea de Conturi Europeană indică o discrepanţă structurală între ambiţiile climatice ale Uniunii şi realitatea economică a aprovizionării cu materii prime critice. Fără o reducere reală a dependenţei de importuri şi fără consolidarea lanţurilor interne de extracţie, prelucrare şi reciclare, tranziţia energetică a UE rămâne expusă unor riscuri majore.