EŞECUL ECONOMIEI SOCIALISTE ÎN ROMÂNIA (5) Regimul valutar al operaţiunilor necomerciale şi persoanelor fizice în România socialistă

Una din nemulţumirile majore ale cetăţenilor români era lipsa de libertate în efectuarea de excursii în ţările din vest, cu democraţii şi economii de piaţă, determinată, pe de o parte, de obţinerea aprobărilor autorităţilor române şi a vizelor ambasedelor ţărilor străine, iar pe de altă parte, de restricţiile existente în procurarea şi folosirea valutelor convertibile.

1. Elementele principale ale regimului valutar al operaţiunilor necomerciale şi persoanelor fizice

În cadrul planului national unic de dezvoltare economică şi socială, se elabora şi planul valutar anual pentru operaţiuni necomerciale. Prin acest plan, se prevedeau încasările şi plăţile aferente tuturor activităţilor care nu făceau parte din comerţul exterior al României ca, de exemplu: încasările şi cheltuielile reprezentanţelor diplomatice ale României din străinătate; cheltuielile cu cotizaţiile României la organizaţiile internaţionale la care ţara noastră era membră; încasările şi plăţile cetăţenilor români care se deplasau în străinătate, în interes de serviciu sau personal (diurne, transport pe parcurs extern, etc.); încasările şi plăţile pentru drepturi de autor, succesiuni, donaţii, ajutoare; încasările şi plăţile aferente activităţilor artistice, sportive, ştiinţifice desfăşurate în străinătate; încasările şi plăţile aferente personalului român, angajat în străinătate.

Persoanele juridice puteau obţine valuta necesară pentru operaţiunile necomerciale numai după trecerea printr-o filieră legală, care a devenit tot mai restrictivă şi birocratică, pe măsură ce România se îndrepta spre o criză a balanţei de plăţi externe. Astfel, trei exemple sunt edificatoare. Aprobarea bugetelor de venituri şi cheltuieli pe fiecare ambasadă în parte, care, înainte de criză era la nivelul Ministerului Afacerilor Externe, în cadrul plafonului valutar pentru această activitate din planul valutar naţional pentru operaţiuni necomerciale, a fost trecută la nivelul Elenei Ceauşescu (soţia lui Nicolae Ceauşescu), care avea funcţia de prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Plăţile de cotizaţii la organizaţiile internaţionale din care România făcea parte au fost trecute în aprobarea directă a preşedintelui României, Nicolae Ceauşescu. Deplasările în străinătate în interes de serviciu ale directorilor din ministere se aprobau de către vice-prim miniştrii care coordonau sectoarele respective.

Persoanele fizice nu aveau dreptul de a cumpăra, direct de la BRCE sau BNR, valuta de care aveau nevoie pentru deplasări în străinătate în scopuri personale. Ministrul finanţelor avea posibilitatea legală de a aproba cumpărarea de valută convertibilă, până la maximum 1500 dolari SUA, numai în situaţii excepţionale ( ajutoare de urgenţă, medicamente, etc). Pentru valute ale ţărilor socialiste, competenţa unor schimburi valutare de sume mici era acordată şi miniştrilor adjuncţi ai finanţelor ( până la 1000 de lei) şi directorilor din Direcţia valutară din Ministerul Finanţelor (până la 500 lei), tot pentru persoane aflate în situaţii dificile. Valuta obţinută în urma schimbului era permisă să fie scoasă din ţară, pe baza adeverinţei valutar-vamale, eliberată de BRCE sau BNR, la efectuarea schimbului valutar.

Persoanele juridice şi persoanele fizice, care efectuau tranzacţii valutare pentru operaţiuni necomerciale, cumpărau valuta la preţurile oficiale, stabilite de către stat, la care se adăuga o primă. Pentru dolarul SUA, prima era de 141,45%, care adăugată la cursul oficial de 4,97 lei/$ conducea la un curs de schimb de 12lei/$. Pentru ţările socialiste, cu fiecare ţară în parte, se stabilea un curs de schimb, prin convenţii bilaterale. De exemplu, la rubla sovietică, cursul oficial era de 6,67 lei/rublă, în timp ce cursul de schimb cu primă folosit în tranzacţiile necomerciale era de 8,30 lei/rublă. Prin primele respective, care se adăugau la cursul oficial, se încerca, cât de cât, să se ţină seama de raporturile între nivelul general al preţurilor la bunurile de consum din România, comparativ cu cel din celelalte ţări.

Persoanele fizice române care călătoreau în străinătate, în grupuri organizate, prin Oficiul Naţional de Turism (ONT) sau prin Biroul de Turism pentru Tineret (BTT), achitau preţul excursiilor în lei ca pachete turistice. Decontările în valută se făceau de către ONT şi BTT ca activităţi de prestări de servicii comerciale, corespunzător regimului valutar pentru comerţul exterior.

Persoanele fizice străine care făceau excursii pe cont propriu în România puteau schimbau valuta în lei la cursurile de schimb în vigoare.

Persoanele fizice române care erau angajate în străinătate- la organizaţii internaţionale, la societăţi mixte înfiinţate de România în alte ţări, la universităţi, spitale, şcoli, în general, în ţări în curs de dezvoltare- şi realizau venituri în valută convertibilă şi în valute neconvertibile aveau drepturile şi obligaţiile în raport cu valuta încasată, stabilite prin Decretul Consiliului de Stat nr. 233/1974. Astfel, persoanele fizice angajate cu venituri lunare în valută aveau obligaţia să transfere în ţară o cotă din veniturile nete în valută, calculată în dolari SUA, contra plată în lei la cursul de schimb în vigoare. Venitul net era determinat prin scăderea din venitul brut în valută a cheltuielilor cu impozitele şi contribuţiile sociale achitate în ţările respective, cu chiriile şi utilităţile la locuinţe. Cotele erau stabilite progresiv. De exemplu, la un venit mai mic de 300$, cota era de 10%; la un venit între 301$ şi 400$, cota era 30$ plus 35% din ce depăşea 300$; la un venit de 1000$, cota era de 500$ plus 90% din ce depăşea 1000$.

Persoanele fizice române care realizau venituri în valută întâmplătoare, din activitatea artistică, sportivă, din drepturi de autor, premii etc. aveau drepturile şi obligaţiile stabilite prin acelaşi Decret 233/1974. Obligaţia era să cedeze statului o cotă din venitul net în valută, contra plată în lei la cursul de schimb în vigoare, stabilită tot în sistem progresiv. De exemplu, pentru sume sub 300$, cota era de 10%; pentru sume între 1001$ şi 1500$, cota era de 230$ plus 50% din ce depăşea 1001$; pentru sume peste 4000$, cota era 2280$ plus 90% din ce depăşea 4000$. Persoanele fizice care realizau venituri în valută, ca urmare a contractelor încheiate prin asociaţiile profesionale (ale artiştilor, autorilor etc.), aveau obligaţia de a ceda o cotă în valută, între 5% şi 15% , calculată la venitul net către aceste asociaţii.

Persoanele fizice române care beneficiau de sume în valută provenite din succesiuni şi alte drepturi patrimoniale din străinătate puteau utiliza pentru plăţi în valută o cotă de până la 15% din sumele primite. Pentru restul sumelor în valută, primeau contravaloarea în lei. Pentru sumele în valută din pensii, donaţii şi ajutoare, persoanele fizice puteau folosi 30% din sumă în valută, iar pentru restul sumei primeau contravaloarea în lei. Dacă donatorul indica în mod expres destinaţia donaţiei sau ajutorului întreaga sumă în valută putea fi folosită pe destinaţia respectivă.

Persoanele fizice române care realizau economii la diurnele zilnice în valută primite pentru deplasări în străinătate, ca şi persoanele fizice care obţineau venituri din străinătate, după îndeplinirea obligaţiilor privind cotele de transferat în ţară, erau obligate să păstreze sumele în valută rămase în conturi valutare deschise la BRCE. Aceste sume puteau fi folosite pentru deplasări în străinătate sau cumpărături în ţară de mărfuri în valută, în două magazine special înfiinţate în acest scop. Magazinele respective puteau vinde mărfuri pe valută şi către turiştii străini şi şi personalul diplomatic străin, aflaţi în România.

2. Efectele regimului valutar asupra economiei şi persoanelor fizice

Intrarea României în incapacitate de plată a datoriei externe scadentă în anii 1981-1982 şi decizia politică de a rambursa anticipat datoria externă au afectat negativ toate activităţile necomerciale ale peroanelor juridice şi fizice române.

În primul rând, a fost redus substanţial volumul plăţilor valutare prevăzut prin planul valutar anual pentru operaţiuni necomerciale. Două exemple sunt sugestive. Ambasadele României în străinătate au primit fonduri valutare insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor cu chiriile şi utilităţile-energie electrică, apă, colectarea deşeurilor menajere etc-acumulând datorii restante către furnizorii de utilităţi, cu penalităţi şi pierdere de prestigiu. Ani de zile, România a înregistrat restanţe la cotizaţiile datorate la organizaţiile internaţionale din care făcea parte, inclusiv la ONU, OMC etc. Preşedintele României aproba plăţi parţiale de cotizaţii, numai atunci când dreptul de vot al României era în pericol de a fi interzis, ca urmare a neachitării obligaţiilor asumate, în calitate de stat membru.

A fost interzis să se prevadă prin plan fondurile valutare necesare participării persoanelor fizice la congrese şi sesiuni ştiinţifice, ca şi pentru plata abonamentelor la revistele de specialitate străine. În acest fel, decuplarea României de la progresul tehnologic mondial, prin eliminarea importului pe devize convertibile de tehnologii noi, a fost accentuată şi prin lipsa de acces la cele mai noi informaţii ştiinţifice.

Persoanele fizice române care realizau venituri în valută în străinătate erau obligate să transfere în ţară o parte însemnată din valuta încasată şi să o cedeze statului la un curs de schimb care era mult supra apreciat, de 12 lei pentru un dolar SUA. Acest curs era mai mic decât cursul comercial unic de 15 lei pe un dolar şi ulterior chiar peste 21 lei/$, care şi el era cu mult mai mic decât cursul comercial unic care ar fi rezultat din media ponderată a cursurilor de revenire pe produse şi grupe de produse la export şi import. În condiţiile lipsei de convertibilitate a monedei naţional şi ale practicării de regimuri valutare distincte pentru comerţul exterior şi pentru operaţiuni necomerciale, era normal să existe cursuri de echilibrare distincte pentru comerţul exterior şi pentru operaţiunile necomerciale, dar în România diferenţa între ele era foarte mare. Practic, toate persoanele fizice care schimbau obligatoriu valuta la cursul de schimb de 12 lei/$, pierdeau din valoare.

Persoanele fizice care îşi păstrau economiile în valută în conturi la BRCE sau BNR pierdeau din valoare şi prin faptul că dobânda la disponibilităţile în valută din cont era calculată şi achitată în lei. Calculul dobânzii se făcea la suma în lei, echivalentă soldului în valută, prin folosirea cursului de schimb în vigoare.

Regimul valutar restrictiv pentru persoanele fizice române a generat o piaţă neagră a valutei, cu riscurile de rigoare, unde dolarul SUA se schimba la un curs mult mai mare. Existau şi alte înţelegeri între persoanele care nu aveau valută şi cele care aveau valută, în sensul că se cumpărau mărfuri cu plata în valută de la magazinele din România cu circuit închis (numai pentru deţinătorii legali de valută), iar mărfurile respective erau revândute la preţuri în lei negociate. Cafeaua, ţigările străine şi săpunurile străine erau la mare căutare pentru cadouri la doctori, profesori, funcţionari publici etc.

Au existat cazuri de persoane fizice române care au fost închise pentru deţineri de sume mici în valută., ca şi pentru deţineri de monede de aur care nu erau încorporate în bijuterii.

Misiunile diplomatice şi oficiile consulare (în zonele unde nu erau misiuni diplomatice) aveau obligaţia să primească declaraţiile de venituri lunare în valută făcute de cetăţenii români angajaţi în străinătate, să înregistreze obligaţiile de cedare de cote lunare din veniturile nete şi să transfere în ţară valuta aferentă. Nerespectarea termenelor prevăzute de lege, pentru declararea şi transferul valutei, conducea la amenzi penalizatoare de 0,05% pentru fiecare zi de întârziere.

La revenirea în ţară, persoanele care realizau venituri întâmplătoare în valută erau supuse la aceleaşi penalizări pentru nedeclararea şi netransferarea cotelor obligatorii în valută la BRCE sau BNR.

Un caz deosebit îl prezentau persoanele fizice române care erau angajate în străinătate şi erau plătite în valută convertibilă, o parte din salariu, iar cealaltă parte în valută neconvertibilă. Cotele obligatorii de transfer erau aplicate atât pentru valuta convertibilă, cât şi pentru valuta neconvertibilă. Sumele în valută neconvertibilă, aferente cotelor obligatorii de transfer, se depuneau ca bancnote efective la ambasadele României din ţările în care persoanele respective îşi desfăşurau activitatea.

Conducerea din România dorea ca sumele în valute neconvertibile acumulate la ambasade să fie folosite tot pentru importul de materii prime şi materiale. De regulă, ţările cu monede neconvertibile nu erau de acord cu această utilizare a sumelor în valută neconvertibilă, acumulate la ambasade. Întrucât unele cantităţi de valută neconvertibilă păstrate la ambasade începeau să se degradeze în timp, era nevoie de multă insistenţă pentru a se obţine aprobările necesare din ţară, astfel încât sumele respective să poată fi folosite pentru cumpărări, de regulă, de obiecte mici, cu valoare ridicată, de pe pieţele locale şi bazare, care să fie, ulterior, transferate în ţară.

(Va urma)