EŞECUL ECONOMIEI SOCIALISTE ÎN ROMÂNIA (3) Efectul deciziilor politice de alocare a resurselor asupra economiei şi standardului de viaţă

Deciziile politice în alocarea resurselor au condus România socialistă spre o criză economică, care a culminat cu intrarea în incapacitate de plată a datoriei externe scadentă în anii 1981-1982 şi la o degradare a standardului de viaţă al oamenilor, fără egal în rândul ţărilor socialiste din apropriere (Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria, URSS).

Industrializarea forţată a României, începută după anul 1964, este reflectată în evoluţia ponderii acumulării şi a consumului în structura venitului naţional, prezentată în tabelul nr. 1.

Reducerea ponderii fondului de acumulare în venitul naţional în perioada 1981-1989 este cauzată de intrarea României în incapacitate de plată şi de decizia de rambursare anticipată a datoriei externe, care a impus trecerea pe excedent în balanţa comercială şi în contul curent al balanţei de plăţi, respectiv o ieşirea accelerată de resurse din economie.

Industrializarea forţată este confirmată şi de prioritatea acordată industriei grele (grupa A) producătoare de mijloace de producţie, comparativ cu industria producătoare de bunuri de consum (grupa B), reflectată în dinamica producţiei industriale, aşa cum rezultă din tabelul nr. 2.

Prioritatea acordată dezvoltării sectorului de stat şi subdezvoltarea agriculturii şi a sectoarelor considerate neproductive (sănătate, educaţie, cultură etc) este ilustrată de alocarea resurselor pentru investiţii prezentată în tabelul nr. 3.

• ) Investiţii făcute de gospodăriile ţărăneşti necooperativizate şi populaţie.

În primele etape, procesul de industrializare a avut efecte pozitive în dezvoltarea economiei şi în ridicarea standardului de viaţă al populaţiei. A crescut productivitatea prin reducerea populaţiei ocupate în agricultură de la 6,2 milioane în anul 1950, la 3, 0 milioane în 1980 şi, corespunzător, la mărirea populaţiei ocupate în industrie, de la 1,0 milioane la 3,7 milioane. A avut loc şi majorarea ponderii populaţiei în zona urbană de la 23% din populaţia totală în 1948 la 46% în 1980. Concomitent, ponderea industriei în formarea venitului naţional a crescut de la 44% în 1950, la 59% în 1980, iar a agriculturii a scăzut de la 28% la 14%. Productivitatea muncii sociale, calculată prin raportarea venitului naţional la populaţia ocupată în sfera producţiei materiale, a crescut de 12,6 ori în perioada 1950-1980, respectiv de la 4.431 lei la 56.016 lei. Pe această bază, salariul mediu net pe economie s-a majorat de 6,6 ori, iar cel real de 3,9 ori. În anul 1989, structura producţiei industriale pe forme de proprietate era următoarea: industria de stat reprezenta 94% din industria totală, cea cooperatistă 5,1%, iar cea particulară 0,5%. Tot în 1989, producţia industrială a grupei A reprezenta 72,5% din totalul producţiei industriale, comparativ cu 53% în anul 1950, iar producţia industrială a grupei B 27,5%, faţă de 47% în 1950.

A fost realizată şi alfabetizarea unei mari părţi a populaţiei, îndeosebi în zona rurală.

Începând cu anul 1964, România a contractat credite externe şi împrumuturi externe pentru a cumpăra tehnologii noi şi a fabrica produse competitive, precum şi pentru finanţarea unor obiective importante de investiţii în industrie şi agricultură. De exemplu, a fost cumpărată licenţa franceză IRIS 50 pentru realizarea calculatorului FELIX C256, licenţa Renault pentru automobilul Dacia, licenţa vest germană MAN pentru autocamioanele DAC, licenţa elveţiană SULTZER şi licenţa suedeză ASEA pentru locomotivele electrice şi diesel, licenţa britanică BAC 1-11 pentru avionul ROMBAC 1-11, licenţa americană pentru realizarea platformei maritime Gloria, licenţa canadiană CANDU pentru reactorul nuclear electric de la Cernavodă. În agricultură, au fost realizate lucrări complexe de irigaţii şi învestiţii în zootehnie, finanţate cu împrumuturi de la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), membră a grupului Băncii Mondiale. A fost reglementată şi încurajată înfiinţarea de societăţi mixte în ţară şi în străinătate, cu participarea firmelor româneşti şi străine. De exemplu, a fost înfiinţată societatea mixtă OLTCIT din Craiova pentru fabricaţia autoturismului Oltcit (licenţă franceză), societate mixtă RIFIL din Săvineşti pentru fabricarea fibrelor sintetice tip bumbac (licenţă japoneză). În străinătate, societăţile mixte înfiinţate aveau ca obiectiv asigurarea materiilor prime necesare industriei.

Strategia urmărită era ca noile tehnologii cumpărate să fie dezvoltate prin cooperare cu firmele străine şi prin eforturile proprii de cercetare. Această strategie a eşuat, deoarece, prin industrializarea forţată, s-au creat, pe de o parte, capacităţi industriale energo intensive, dependente masiv de importul de energie şi materii prime. Pe de altă parte, produsele industriale româneşti au devenit curând necompetitive, exportul realizându-se cu subvenţii importante din bugetul de stat, sub formă de subvenţii directe acordate întreprinderilor şi de credite pe termen lung acordate ţărilor în curs de dezvoltare pentru importul de produse româneşti, credite din care au rămas sume mari nerambursate.

Au fost irosite fonduri importante pentru obiective de investiţii total ineficiente şi abandonate, ca, de exemplu, 8 miliarde lei pentru termocentrala pe şisturi bituminoase de la Anina, 3 miliarde lei pentru exploatarea de minereu de sulf şi producţia de sulf tehnic din munţii Călimani. A fost început un proiect major de sistematizare a satelor şi oraşelor, care a însemnat şi demolări de monumente istorice, aşezări rurale şi cartiere urbane.

Tehnologiile, utilajele şi echipamentele folosite în România deveneau învechite şi prin mărirea duratelor normate de funcţionare, contrar tendinţei din economia globală, unde, sub acţiunea progresului tehnic, avea loc o reducere a duratelor normate de funcţionare. Astfel, de la o durata medie de funcţionare a mijloacelor fixe de 15,1 ani în 1972, se ajunge la 26,9 ani în 1980. De exemplu, în România, durata medie de funcţionare a unei maşini unelte era de 17 ani, în timp ce în SUA era de 5-6 ani, iar în URSS de 12,3 ani. Duratele normate mari de folosire însemnau costuri mai reduse cu amortizare pe produs şi o falsă percepţie a avantajului competitiv pe această cale.

O altă cauză a pierderii de competitivitate în industria românească a fost decizia politică ca energia primară din ţară-ţiţei şi gaze naturale- să fie vândută întreprinderilor din producţia de energie electrică, siderurgie, chimie la preţuri mai mici decât preţurile de pe pieţele internaţionale pentru produse similare. În acest fel, întreprinderile respective nu erau stimulate economic- prin preţ- să crească competitivitatea produselor fabricate.

Duratele mărite de funcţionare a mijloacelor fixe, comparativ cu cele existente în ţările dezvoltate, precum şi preţul ţiţeiului şi al gazelor naturale din producţia internă, mai mic decât cele de pe pieţele externe, au constituit puncte sensibile, îndelung negociate, în relaţiile cu Fondul Monetar Internaţional. Când România a trebuit să reeşaloneze plăţile scadente la datoria externă, din anii 1981-1982, a fost nevoită să încheie cu FMI acorduri de refinanţarea a datoriei externe. FMI susţinea că, şi în condiţiile economiei socialiste, aceasta ar putea deveni mai competitivă, dacă întreprinderile ar înlocui mai repede maşinile şi utilajele învechite, prin scurtarea duratelor normate de funcţionare, şi dacă ar cumpăra energia primară produsă în ţară -ţiţei şi gaze naturale- la preţuri competitive. Avantajul folosirii resurselor din ţară ar fi doar prin faptul că preţurile nu ar mai fi mărite cu cheltuielile de transport şi asigurare pe parcurs extern, ca în cazul resurselor importate.

Dezechilibrul material dintre capacităţile de producţie şi resursele de materii prime, dependenţa masivă şi crescândă de importuri este ilustrată, de exemplu, de evoluţia producţiei de oţel şi de produse petroliere (benzină, motorină , păcură uleiuri etc), precum şi a cantităţilor de minereu de fier şi de ţiţei-principalele materii prime, prezentată în tabelul nr. 4.

Ponderea importului de minereu de fier în totalul minereului de fier din producţie internă şi din import a crescut de la 38% în anul 1960, la 85% în 1989. În cazul ţiţeiului, ponderea importului s-a mărit de la 15%, din totalul ţiţeiului rafinat în 1970, la 70% în 1989. Această creştere a fost determinată şi de declinul natural al producţiei de ţiţei din ţară.

Importul de minereu de fier era folosit în producţia de oţel destinată industriei prelucrătoare din România, în special industriei constructoare de maşini, utilaje şi echipamente industriale.

Importul de ţiţei era destinat rafinării în ţară, unde existau capacităţii de rafinare, de peste 30 milioane de tone pe an, iar o parte importantă din producţia petrolieră rezultată era exportată. În anul 1989, 76% din benzina fabricată, 55% din motorină şi 36% din păcură au fost exportate, ceea ce explică şi lipsa cronică de benzină şi de motorină pentru consumul populaţiei, din deceniul 1981-1989.

Importurile crescânde de materii prime se asigurau, în primul rând, prin acordurile comerciale încheiate cu ţările socialiste membre ale CAER, în principal cu URSS, în cadrul planurilor pe cinci ani şi anuale şi al sistemului de cliring multilateral, specific comerţului dintre aceste ţări.

În al doilea rând, materiile prime se importau din ţările în curs de dezvoltare, ca urmare a acordurilor încheiate la nivel guvernamental, cu plata prin export de mărfuri româneşti, în cadrul acordurilor de cliring bilateral şi prin compensare cu valoarea lucrărilor industriale şi de infrastructură, realizate de România în ţările respective.

În al treilea rând, în special la ţiţei, importurile se realizau prin contracte directe cu furnizorii, cu plata în valută convertibilă.

Dezechilibrul valutar a rezultat din pierderea de competitivitate a economiei socialiste în relaţiile de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională, precum şi din dependenţa crescândă de importul de materii prime. România nu a mai actualizat licenţele pentru tehnologii şi produse noi, cumpărate prin angajarea de credite externe, în perioada 1965-1980, şi nici nu a reuşit să le mai dezvolte prin efortul propriu de cercetare. Dezechilibrul valutar s-a reflectat în deficitul balanţei comerciale şi în deficitul contului curent al balanţei de plăţi. În final, dezechilibrul valutar a culminat cu intrarea României în incapacitate de plată a datoriei externe, scadentă în anii 1981-1982.

Echilibrul financiar era subordonat indicatorilor de plan de producţie şi investiţii, în sensul că sistemul financiar asigura finanţarea obiectivelor stabilite prin plan, indiferent de volumul resurselor financiare proprii, existent la nivelul unităţilor economice. Prin plan, se prevedeau resurse financiare în completarea celor proprii, prin redistribuire de la nivelul centralei sau al ministerului coordinator, prin acordarea de credite bancare şi, în cazul unor investiţii de importanţă majoră, direct de la bugetul de stat. În cazul în care întreprinderea nu realiza beneficiul planificat, alocările prioritare erau pentru salarii şi vărsămintele la bugetul de stat. Atunci când întreprinderile înregistrau pierderi şi nu îşi puteau achita datoriile faţă de furnizori, bănci şi bugetul de stat, deci înregistrau dezechilibre financiare, nu se ajungea la faliment. Întreprinderile în cauză primeau credite, în continuare, cu dobânzi majorate, pe baza unor planuri de redresare, ceea ce, de cele mai multe ori, conducea la perpetuarea pierderilor şi blocaje în lanţ în relaţiile de decontare dintre întreprinderi.

Acest sistem de finanţarea a investiţiilor şi producţiei, care era subordonat realizării indicatorilor fizici-materiali prevăzuţi prin plan, indiferent de existenţa resurselor financiare la nivelul unei întreprinderi (restricţii bugetare slabe-soft budget), era exact invers faţă de cel existent în economia de piaţă, unde capacitatea întreprinderii de a mobiliza un anumit volum de resurse financiare determină nivelul de investiţii şi dezvoltarea acesteia (restricţii bugetare puternice-hard budget). Chiar şi în aceste condiţii, în economie apăreau blocaje în lanţ, provocate de unităţile economice care, din cauza înregistrării de pierderi şi a imobilizării resurselor în stocuri de produse fără desfacere asigurată, în producţie şi investiţii neterminate, nu mai efectuau plata furnizorilor, fiind nevoie de regularizări asanatoare prin bugetul de stat şi creditul bancar (acoperirea pierderilor).

Conştient de dezechilibrele economice şi de blocajele din economie, Nicolae Ceauşescu solicită majorarea indicatorilor de plan, care să devină şi mai ”mobilizatori” pentru întreprinderi, reducerea normele de consum specific de materiale şi de cheltuieli de producţie, în necorelare cu capacităţile de producţie şi tehnologiile existente, cu posibilităţile de aprovizionare cu materii prime şi materiale, cu potenţialul real de reducere a costurilor de fabricaţie. Planurile anuale devin tot mai ”încordate”, concept specific economiilor socialiste (concept dezvoltat de economistul ungur Janos Kornai), respectiv, tot mai îndepărtate de realitate. Planificarea, în o manieră volutarist- dictatorială, în loc să-şi exercite funcţia de coordonarea şi asigurare a echilibrelor, la nivel macro şi micro economic, de reducere a incertitudinilor, a avut, tot mai mult, un rol de dezorganiare a fluxurilor materiale şi financiare din economie.

În consecinţă, în deceniul 1981-1989, se înregistrează o accentuare a dezechilibrelor financiare, reflectată, în principal, prin mărirea volumului pierderilor şi al creditelor bancare restante la nivelul întreprinderilor, precum şi prin reducerea beneficiilor. În acelaşi timp, se constată o creştere foarte mare a excedentelor bugetului de stat, folosite ca resursă de creditare-o altă expresie a gestionării dezechilibrelor din economie (tabelul nr. 5).

În anul 1989, produsul intern brut al României a scăzut faţă de anul 1988, în timp ce se înregistra un excedent al bugetului de stat neobişnuit de mare. Excedentul excesiv era un rezultat al dezechilibrelor create în economie şi al priorităţii, stabilită prin lege, în efectuarea plăţilor, pentru unităţile economice de stat aflate în dificultate. Astfel, pe baza sarcinilor de plan, tot mai ”mobilizatore” cu privire la volumul producţiei (cât mai mare) şi la nivelul cheltuielilor maxime la 1000 de lei producţie marfă (cât mai mici), se planificau beneficii totale şi vărsăminte din beneficii la bugetul de stat, mult prea mari faţă de posibilităţile reale ale unităţilor economice de stat. În execuţie, aceste unităţi nu realizau beneficile planificate şi atunci, după plata salariilor, prima prioritate erau vărsămintele la buget, conform celor prevăzute prin plan. Practic, de cele mai multe ori, nu mai rămânea nimic din beneficii pentru rambursarea creditului bancar angajat.

Deoarece în economia socialistă din România, inflaţia ca fenomen economic nu era recunoscută, expresia cea mai clară a dezechilibrului monetar a fost inflaţia reprimată, manifestată prin lipsa cronică a produselor şi serviciilor necesare persoanelor fizice şi pierderea imensă de timp la cozile pentru alimentele de bază şi combustibili pentru autoturismele personale

Deceniul 1981-1989 a însemnat deceniul degradării standardului de viaţă al cetăţenilor României socialiste.

Acordarea salariilor şi a celorlalte venituri ale oamenilor muncii, în funcţie de nivelul de îndeplinire a indicatorilor de plan, stabiliţi în mod ”mobilizator”, adică în neconcordanţă cu realităţile economice, a generat nemulţumirea oamenilor care îşi primeau veniturile din muncă diminuate, ca urmare a nerealizării acestor indicatori. În acest sens, este edificatoare revolta muncitorilor de la marile uzine ”Steagul Roşu” şi ”Tractorul” din Braşov, din 15 noiembrie 1987, care luni de zile au avut salariile diminuate. Revolta acestora a fost reprimată de către regimul comunist.

Nu de puţine ori, unităţile economice încep să înregistreze producţie fictivă pentru a raporta îndeplinirea sarcinilor de plan şi a asigura veniturile salariaţilor. De exemplu, unităţile producătoare raportau ”producţie pentru export”, care nu se mai regăsea în exportul efectiv. În agricultură, planul de producţie pe anul 1988 la cereale boabe prevedea obţinerea a 46,9 milioane de tone, s-a raportat o recoltă de 32,6 milioane tone, iar producţia efectiv realizată a fost de 19,4 milioane tone.

România socialistă a înregistrat o dezvoltare, dar nu a reuşit să reducă decalajele economice şi sociale faţă de ţările europene dezvoltate şi nici faţă de alte ţări socialiste. România se situa pe ultimele locuri din Europa (tabelul nr.6).

Datele din tabelul nr. 6 ne atrag atenţia în mod special asupra consumului excesiv de energie pentru a obţine 1 dolar PIB şi a consumului zilnic mult mai scăzut de proteine de origine animală, vital pentru menţinerea unei sănătăţi bune a organismului uman, comparativ cu consumurile din celelalte ţări.

Deşi România dispunea de un teren arabil bun, totuşi obţinea randamente la produsele agricole mai mici decât în alte ţări. Cauza era subdezvoltarea agriculturii prin volumul redus de investiţii (tabelul nr.3) şi transferul unei părţi importante din venitul net creat, din agricultură în industrie, prin nivelul mic al preţurilor de contractări şi achiziţii, stabilit de către stat. De exemplu, în perioada 1986-1988, România a realizat o producţie medie de cereale boabe de 3.089 kg/hectar, în timp ce în RDG se obţineau 4.919, în RFG 5.366, în Franţa 5.686, în Ungaria 5.028 şi în Bulgaria 3.820.

Au fost instituită o politică de austeritate în alocarea de resurse din bugetul de stat pentru funcţionarea instituţiilor publice din învăţământ, sănătate şi cultură. În învăţământ şi cultură, alocaţiile bugetare din anul 1989 au fost mai mici decât cele din anul 1980, în timp ce pentru sănătate aceste alocaţii au înregistrat o creştere.

Ultimul deceniu 1981-1989 a consfinţit şi scăderea puterii reale de cumpărare a veniturilor salariale, ca efect al crizei profunde în care s-a afundat România socialistă, aşa cum rezultă din tabelul nr. 7.

Iată cum arăta viaţa unui cetăţean român, care locuia în un apartament, la bloc, racordat la sistemul de termoficare din Bucureşti, capitala ţării, în anii 1981-1989:

- iarna, tremura de frig, deoarece temperatura în apartament nu depăşea 12-14 grade. Îndemnul lui Ceauşescu era să mai pună o haină pe el;

- putea face baie cu apă caldă doar de 1-2 ori pe săptămână, când aceasta era distribuită, tot din sistemul de termoficare;

- putea cumpăra alimentele de bază- carne şi produse din carne, unt, lapte-numai după ce pierdea ore în şir la coadă, fără a putea cumpăra cantităţile dorite. Funcţiona principiul ”să se dea mai puţin, să ajungă la toată lumea”;

- uleiul şi zahărul le putea cumpăra doar în cantităţi normate lunar, pe familie. Cantităţile erau înscrise pentru fiecare familie în registrul ţinut de către Alimentara (unitate socialistă de stat pentru vânzarea produselor alimentare);

- dacă avea un automobil proprietate personală, din patru duminici pe lună, avea dreptul să circule doar în două. În o duminică, circulau doar autoturismele cu numere de înmatriculare cu soţ, iar în duminica următoare, doar cele cu numere fără soţ, pentru a reduce consumul de benzină, motorină;

pentru alimentarea automobilelor proprietate personală cu benzină sau motorină, stătea la coadă la benzinării, de cu noapte, iar cantitatea cumpărată era limitată. Uneori aştepta la coadă şi degeaba, pentru că nu se ştia dacă benzinăria va fi alimentată cu combustibil şi când;

- dacă dorea să cumpere un automobil produs în România, de exemplu Dacia 1310, era nevoit să economisească la CEC suma de 70 de mii de lei, după care să aştepte ani de zile, până când îi venea rândul să obţină maşina dorită.

- nu avea dreptul să cumpere valută convertibilă de la BRCE. În consecinţă, dacă nu avea o sursă de obţinere legală a valutei, nu putea să se aboneze la nici un ziar şi la nici o revistă străină. De asemenea, în cazul în care reuşea să obţină viza internă şi viza ţării în care dorea să facă o excursie individuală, nu putea pleca, neavând valuta necesară;

- săptămâna de lucru avea 6 zile, cu duminica liberă, iar, o dată pe lună, şi câte o sâmbătă liberă. În perioada lucrărilor agricole, dacă avea ”norocul” putea să fie mobilizat la culesul porumbului, dacă lucra într-o instituţie publică sau era în armată;

- putea viziona singurul post de televiziune din ţară- televiziunea naţională- doar câte două ore pe seară, din care, cca o oră era propagandă politică;

- în fine, persoanele din familia sa aveau datoria să participe la diferite forme de educaţie politică socialistă (învăţământ politic), în calitate de membrii ai : organizaţiei ”Şoimii patriei”, dacă erau la grădiniţă; organizaţiei de pioneri, dacă erau elevi în ciclul primar; Uniunii Tineretului Comunist, dacă erau elevi la liceu sau şcoli profesionale; Partidului Comunist Român ; organizaţiilor sindicale din unităţile economice sau instituţiile publice din care făceau parte.

Exista un număr redus de activişti de partid care aveau acces la magazine cu circuit închis, pentru procurarea alimentelor dorite, fără restricţii.

(Va urma)