Hegemonia americană, asfixiată de multipolaritatea susţinută de China: probabilitate, calendar, consecinţe

Hegemonia occidentală - SUA în principal, dar şi UE - este contestată şi asediată de China, sprijinită de blocul BRICS şi de o parte a Sudului Global, care promovează multipolaritatea ca alternativă. Presiunea vine şi dinspre statele lovite de abuzurile hegemonului - tarifele arbitrare din 2025, ameninţările cu sancţiuni de 100%, ameninţările proferate de SUA privind confiscări teritoriale (Canada, Groenlanda, Panama) şi folosirea dolarului ca armă. În acest context, întrebarea este cât de probabilă este impunerea multipolarităţii şi în ce orizont de timp ar putea deveni realitate.

• 1) Probabilitatea impunerii multipolarităţii

• a. Argumente în favoarea multipolarităţii

- Eroziunea supremaţiei americane

Datoria publică uriaşă şi contestarea dominaţiei dolarului (iniţiative BRICS, contracte energetice denominate în yuani, tranzacţii în monede locale între state asiatice) slăbesc pârghiile tradiţionale ale Washingtonului.

- Ascensiunea Chinei

PIB-ul Chinei calculat la paritatea puterii de cumpărare (PPP - Purchasing Power Parity, metodă care ajustează diferenţele de preţuri) a depăşit SUA; greutatea sa comercială, industrială şi tehnologică creşte. Reţelele Belt and Road leagă Asia, Africa, Europa şi creează dependenţe noi.

- Reacţia altor poli

India îşi afirmă autonomia strategică; UE caută „autonomie strategică”; Rusia se alipeşte economic de China; în Sudul Global, statele valorifică competiţia marilor puteri pentru a obţine condiţii mai bune.

- Abuzurile hegemonului

Tarifele generalizate din 2025, ameninţările cu tarife de 50-100% la adresa Chinei/Indiei şi folosirea dolarului ca armă financiară accelerează căutarea de alternative.

• b. Argumente contra multipolarităţii

- Forţa militară americană

Reţeaua de baze şi alianţe (NATO, AUKUS, Japonia, Coreea de Sud) nu are echivalent.

- Puterea dolarului

Aproximativ 60% din rezervele valutare globale rămân în USD; profunzimea şi lichiditatea pieţelor americane sunt greu de înlocuit.

- Falii între „noii poli”

Rivalitatea China-India, dependenţa economică a Rusiei de Beijing, ezitările şi fragmentarea UE complică o coagulare antihegemonică coerentă.

- Inerţia instituţională

ONU, FMI, Banca Mondială, sistemele de plăţi globale funcţionează încă pe o arhitectură în care Occidentul are pârghii majore.

Estimare

Multipolaritatea are 50-60% şanse să se impună ca model dominant pe termen mediu: mai probabilă decât menţinerea unei unipolarităţi clasice, însă departe de a fi inevitabilă.

• 2) Orizontul de timp

- Până în 2030 (0-5 ani)

Multipolaritatea rămâne în mare parte contestare şi repoziţionare: apar „mini-blocuri” economice (BRICS+, ASEAN, statele din Golf); SUA poate încă impune unilateral, dar întâmpină mai multă rezistenţă.

- 2030-2040 (5-15 ani)

Multipolaritate funcţională, dacă ponderea dolarului în rezerve coboară sub 50% şi tranzacţiile în monede locale devin regulă pentru economiile mari (China, India, Brazilia).

- După 2040

Fie un concert multipolar cu reguli negociate între poli, fie o multipolaritate conflictuală dacă rivalităţile regionale escaladează.

Principalele consecinte ale trecerii la o ordine internationala multipolară ar trebui urmărite în domeniile:

- Geopolitic;

- Economic;

- Militar;

- Cultural şi ideologic.

• 3) Geopolitic - de la un centru de decizie la o reţea de centre

După 1945, Washingtonul a fost centrul de greutate al deciziei globale. Un scenariu multipolar ar sparge acest monopol: Beijingul ar domina Asia-Pacific; New Delhi ar cântări decisiv în Asia de Sud; o axă eurasiatică cu Moscova ar proiecta putere în vecinătatea sa; Brazilia ar revendica rolul de hub latino-american; Ankara şi Riad ar juca roluri de balanţă în zonele lor.

Organizaţiile universale nu dispar, dar devin teren de competiţie. BRICS nu este o organizaţie internaţională în sensul ONU/FMI, ci un bloc de state care îşi aliniază poziţii şi îşi creează instrumente (Noua Bancă de Dezvoltare, mecanisme de plăţi proprii). În paralel, noii poli încearcă să influenţeze din interior: numiri în fruntea agenţiilor ONU, presiune pentru cote de vot mai mari în FMI/Banca Mondială, promovarea unor norme precum „non-ingerinţa” sau „suveranitatea digitală”.

Europa oscilează între garanţia de securitate americană şi interesul de a evita războaie comerciale şi rupturi tehnologice cu Asia. Rezultatul: o fragmentare a centrului de decizie în noduri regionale care se verifică şi se blochează reciproc.

• 4) Economic - dolarul, tarifele din 2025 şi reconfigurarea lanţurilor

Economia globală a fost ancorată în dolar. Contestarea acestei supremaţii avansează prin plăţi în monede locale, contracte energetice în yuani, rezerve crescute de aur şi apariţia de sisteme de plăţi alternative. Nu e o înlocuire peste noapte, ci o eroziune graduală a monopolului.

Tarifele din 2025 au fost momentul de ruptură. Printr-un ordin executiv („Liberation Day”), tarifele medii au urcat la circa 18,6% - cel mai ridicat nivel de după Marea Depresiune. India a fost lovită cu tarife de până la 50%, iar Canada şi Mexic cu 25%, uneori motivate extracomercial (imigraţie, droguri). O parte semnificativă a regimului a fost ulterior invalidată în instanţă (V.O.S. Selections, Inc. v. Trump), dar mesajul a rămas: hegemonul poate produce şocuri globale printr-un singur act executiv.

Au apărut apoi ameninţări cu tarife de 50-100% la adresa Chinei şi Indiei, legate de importurile de petrol rusesc - semn că instrumentele comerciale devin arme strategice.

În paralel, Washingtonul încearcă să-şi securizeze lanţurile de aprovizionare:

- Reducerea dependenţei de rivali (aşa-numitul de-risking);

- Aducerea producţiei acasă (re-shoring) sau mutarea ei în ţări aliate (friend-shoring);

- Reguli mai stricte la export pentru tehnologii sensibile (microcipuri, echipamente avansate);

- Verificarea investiţiilor care intră sau ies din SUA pentru a bloca riscurile de securitate (aşa-numitul screening al investiţiilor);

Ca reacţie, noii poli îşi construiesc rute comerciale şi logistice alternative (coridoare eurasiatice, porturi strategice), alimentează fonduri suverane pentru finanţări „fără condiţionalităţi politice” şi promovează standarde tehnice proprii (în telecom, plăţi, energie). Pas cu pas, comerţul mondial se segmentează în blocuri paralele, iar costurile cresc odată cu politizarea regulilor.

• 5) Militar - între „Pax Americana” şi descurajarea reciprocă

„Pax Americana” a livrat stabilitate atâta vreme cât interesul hegemonului a dictat temperanţă. Când a dorit intervenţie (Vietnam, Irak, Afganistan), nu a existat un contrabalans real. Într-o lume multipolară, descurajarea se distribuie: fiecare pol cântăreşte costurile reacţiei celorlalţi.

Teatrele fierbinţi sunt previzibile: Taiwan/Strâmtoarea Formosa şi Marea Chinei de Sud (control maritim, A2/AD), Marea Neagră/Europa de Est, Orientul Mijlociu şi Cornul Africii, Sahelul. Caracterul războiului se schimbă: drone, rachete hipersonice, război electronic, atacuri cibernetice, „zona gri” (sancţiuni, sabotaj, mercenariat). Alianţele clasice (NATO, AUKUS) coexistă cu aranjamente ad-hoc între puteri non-occidentale.

Lumea nu devine mai paşnică, dar devine mai greu de dominat unilateral. Intervenţiile „pentru schimbarea regimului” la mii de kilometri de casă vor fi mai rare; în schimb, crizele regionale pot deveni mai dese, dar limitabile prin echilibre locale.

• 6) Cultural şi ideologic - de la universalism la concurenţă de modele

După 1945, Occidentul a impus standarde „universale” (democraţie liberală, drepturile omului, economie de piaţă). Aplicarea selectivă şi folosirea lor ca pârghii politice au erodat credibilitatea acestei naraţiuni.

Multipolaritatea legitimează pluralismul:

- China vorbeşte despre „armonie socială” şi dezvoltare fără condiţionalităţi politice;

- Rusia împinge discursul „civilizaţional”;

- India promovează o democraţie cu specific propriu;

- Statele islamice invocă suveranitatea culturală.

Platformele media, standardele tehnologice, regulile digitale devin câmpuri de bătălie ideologică. Nu dispare ideea drepturilor, dar ea intră într-o piaţă globală de modele aflate în competiţie. Niciun actor nu mai poate dicta singur „adevărul universal”.

• Încheiere

Multipolaritatea nu este o garanţie de pace sau prosperitate. Ea aduce fragmentare, costuri mai mari şi rivalităţi regionale. Dar, spre deosebire de hegemonie, oferă antidotul la abuzul concentrat: niciun lider - oricât de iresponsabil - nu mai poate decide singur regulile jocului global. Privind tendinţele actuale, şansele (50-60%) ca multipolaritatea să devină modelul dominant până spre 2035-2040 sunt reale. Nu e „sfârşitul Occidentului”, ci sfârşitul exclusivităţii sale ca arbitru unic.

Adevărul universal probabil că nu există ca model de organizare omenească benefică indiferent de condiţiile specifice locului, obiceiurilor şi vremurilor.

Din acest punct de vedere, multipolaritatea pare mai realistă, în timp ce organizarea sub o hegemonie este hotărât greşită.