Între inovaţie şi instituţii

Deşi se revendică de la moştenirea teoretică a lui Joseph Schumpeter, premiul Nobel pentru economie din 2025 îl trădează cu eleganţă. Acordat lui Philippe Aghion, Peter Howitt şi Joel Mokyr, el recompensează o viziune optimistă asupra capitalismului, în care inovaţia este un mecanism autoreglabil din care a dispărut conflictul economic, social şi politic ce dădea viaţă teoriei schumpeteriene. Cei trei economişti au oferit, în ultimele decenii, unele dintre cele mai influente modele de creştere endogenă, demonstrând cum devine inovaţia o sursa internă a progresului economic. Modelele lor explică elegant relaţia dintre cercetare, competiţie şi productivitate şi par să ducă mai departe intuiţia fundamentală a lui Joseph A. Schumpeter, în special aceea că dezvoltarea capitalistă este o succesiune de „distrugeri creatoare”.

Şi totuşi, o privire atentă arată că între spiritul schumpeterian şi versiunea premiată există o distanţă semnificativă. Acolo unde Schumpeter vedea un proces istoric instabil, impregnat de conflict şi de risc instituţional, modelele moderne transformă inovaţia într-o funcţie matematică a echilibrului. Iar acest echilibru, deşi seducător pentru decidenţi şi mediul de afaceri, ascunde o problemă de fond prin neglijarea instituţiilor care fac posibilă şi sustenabilă inovaţia.

În viziunea lui Schumpeter, antreprenorul era o figură instituţională, nu doar economică, aflată la intersecţia dintre capital, stat, sistemul financiar şi cultura inovaţiei. „Distrugerea creatoare” era un proces social, dependent de reguli, de încrederea publicului şi de legitimitate. Iar inovaţia nu se năştea în vid, ci în interiorul unui sistem normativ care îi conferea sens şi stabilitate.

Modelele lui Aghion şi Howitt reduc însă acest actor complex la o variabilă agregată, transformată într-o funcţie de producţie a ideilor. Firmele concurează, investesc în cercetare, creează noi tehnologii, iar din aceste procese creşterea rezultă aproape mecanic. Totul se petrece într-o piaţă abstractă, fără stat, fără norme, fără politici industriale propriu-zise. Or, dacă inovaţia este, prin definiţie, bună, în realitate ştim că nu toate inovaţiile sunt creatoare şi nu toate distrugerile sunt productive.

Poate că o lectură neoinstituţionalistă, de la Douglass North la Daron Acemoglu - de altfel şi ei laureaţi ai Nobelului pentru economie, primul în 1993, iar al doilea anul trecut - ne obligă să ne întoarcem la cadrul de guvernanţă. Cadrul instituţional nu înseamnă doar un ansamblu de reguli formale, ci o arhitectură de norme, organizaţii şi mecanisme de încredere care fac posibilă cooperarea şi reduc incertitudinea. Inovaţia are nevoie de instituţii care definesc drepturile de proprietate intelectuală, limitează rentele monopoliste şi gestionează efectele de excludere. Fără un asemenea cadru, „distrugerea creatoare” riscă să devină pur şi simplu distrugere.

Aici este loc pentru o necesară paranteză: Ce înseamnă, de fapt, un „cadru instituţional adecvat”? În România, noţiunea lipseşte aproape complet din discursul public. În schimb, „Reforma” a devenit o dogmă şi este invocată ritual în fiecare domeniu - justiţie, educaţie, administraţie, stat - ca şi cum ar fi un scop în sine sau un fel de terapie universală. Dar această retorică reformistă ignoră cu vehemenţă dimensiunea socială. Pentru că problema socială e privită ca un handicap, ca o povară istorică ce ar putea fi eliminată prin eliberarea Pieţei. În loc de solidaritate, ni se propune concurenţă şi în locul instituţiilor, dereglementarea. Este o concepţie care uită ceea ce economişti precum Douglass North şi Daron Acemoglu - aflaţi la intersecţia dintre economie şi ştiinţa politică - au afirmat clar, şi anume că piaţa are nevoie de reguli, de încredere şi de instituţii democratice pentru a funcţiona. Fără acestea, capitalismul devine o ideologie a celor puternici. Asemenea oamenilor de afaceri ai anilor "30, care credeau că ordinea economică poate substitui democraţia, reformatorii de astăzi confundă stabilitatea cu autoritatea şi eficienţa cu progresul. Dar capitalismul fără democraţie nu e stabilitate, ci preludiul prăbuşirii sale.

În teoria neoclasică şi în modelele de creştere endogenă, instituţiile apar rareori ca variabilă explicativă centrală. Ele sunt tratate ca infrastructură implicită, un dat de fond. Or, exact aici se ascunde tensiunea pe care Schumpeter o vedea limpede: capitalismul nu este o succesiune de echilibre, ci o luptă pentru instituţionalizarea schimbării.

Revenind la planul teoretic, în teoria neoclasică şi în modelele de creştere endogenă, instituţiile apar rareori ca variabilă explicativă centrală. Dar, de fapt, istoria economică recentă confirmă ipoteza schumpeteriană originală. Inovaţiile digitale, inteligenţa artificială sau biotehnologiile au generat valuri succesive de creştere, dar şi monopoluri de platformă, concentrare a puterii economice şi politice şi o insecuritate structurală. Instituţiile nu au reuşit să ţină pasul, iar marile transformări tehnologice de la legislaţia fiscală la reglementarea datelor au depăşit capacitatea sistemelor publice de a le absorbi.

Această perspectivă, dezvoltată de economiştii instituţionalişti de la Douglass North la Daron Acemoglu, propune o viziune coerentă asupra dezvoltării în care progresul durabil nu depinde doar de piaţă şi de tehnologie, ci de un proces de co-evoluţie - acea dinamică reciprocă între inovaţie şi instituţii, în care schimbarea tehnologică şi cea normativă se condiţionează una pe alta - prin care instituţiile integrează structural inovaţia.

Aceasta este însăşi esenţa neoinstituţionalismului, care arată că evoluţia economică şi cea instituţională sunt interdependente, iar dezechilibrul dintre ele generează crize şi inegalităţi. Când una dintre ele scapă de sub controlul celeilalte, rezultatul nu mai este progres, ci instabilitate. Din această perspectivă, modelele nobelizate săptămâna trecută oferă o imagine frumoasă, dar incompletă pentru că lumea reduc lumea în care trăim la o schimbare tehnologică care înseamnă automat progres şi presupune că regulile se ajustează spontan. În realitate, fără arhitectură instituţională, piaţa inovaţiei produce nu doar câştigători, ci şi pierzători sistemici. Iar aceştia din urmă nu sunt simpli spectatori!

Schumpeter nu era un apologet al pieţei, ci un observator al dinamismului ei contradictoriu pentru care organizarea capitalistă presupunea o ordine instituţională fragilă, dependentă de stat, de sistemul financiar, de cultură şi de educaţie. Schumpeter credea că succesul inovaţiei va duce, paradoxal, la birocratizarea spiritului antreprenorial şi la înlocuirea întreprinzătorului cu tehnocraţia. În acest sens, le era mai aproape de Max Weber decât de Milton Friedman.

Laureaţii premiului Nobel pentru economie din 2025, mai ales Philippe Aghion, devenit unul dintre consilierii economici cei mai influenţi din Europa, preiau ideea de distrugere creatoare, dar îi suprimă dimensiunea critică. Inovaţia devine o formă de creştere „curată”, compatibilă cu piaţa liberă şi cu optimismul tehnocratic, iar instituţiile sunt reduse la simple instrumente de reglaj precum educaţia, reglementarea mai flexibilă şi stimulentele fiscale. Absenţa conflictului, a riscului şi a raporturilor de putere din modelele lor trădează tocmai ceea ce Schumpeter considera esenţial pentru funcţionarea capitalismului, tensiunea, incertitudinea şi dimensiunea sa politică.

Economişti ca Acemoglu şi Robinson, dar şi cercetători din economia evoluţionistă, au arătat că performanţa inovaţională nu depinde doar de cercetare şi competiţie, ci de calitatea instituţiilor care definesc jocul. În economii cu instituţii extractive, inovaţia produce rente şi dependenţe pe când în economiile cu instituţii incluzive, stimulează difuzia cunoaşterii şi mobilitatea socială.

Această lecţie lipseşte, în mare măsură, din teoria Aghion-Howitt. Într-o lume a concentrării tehnologice şi a competiţiei geopolitice, să vorbeşti despre inovaţie fără instituţii înseamnă să accepţi o economie fără frâne. Dincolo de eleganţa formală, teoriile premiate reduc complexitatea capitalismului la o ecuaţie în care piaţa se autoreglează. Dar tocmai Schumpeter ne-a avertizat că piaţa nu se autoreglează decât temporar, şi întotdeauna cu un cost social.

Europa are nevoie de inovaţie, dar nu oricum. O economie capabilă să crească fără a-şi epuiza resursele instituţionale trebuie să regândească permanent relaţia dintre tehnologie, politică şi guvernanţă. Inovaţia fără instituţii generează volatilitate, iar instituţiile fără inovaţie duc la stagnare, iar în acest echilibru precar se joacă viitorul capitalismului, dar şi al democraţiei, europene. Poate că acesta ar fi fost, în fond, mesajul lui Schumpeter, acela că distrugerea creatoare trebuie însoţită de construcţie instituţională, altfel distrugerea devine ireversibilă, iar creaţia rămâne doar o promisiune.