Ordinea mondială în flăcări

Pe 13 iunie 2025, într-o vineri 13 - zi considerată de secole în cultura occidentală drept una a ghinionului şi a rupturilor neaşteptate - Israelul a lansat o ofensivă aeriană de amploare împotriva Iranului. Raidurile au vizat infrastructura nucleară iraniană şi au decapitat o parte semnificativă a comenzii militare de la Teheran. Cu doar două zile înainte, miercuri, 11 iunie, Benjamin Netanyahu câştigase un vot de încredere în Knesset, însă printr-un compromis cu implicaţii profunde: exceptarea tinerilor haredi de la serviciul militar, într-un moment de război naţional. Acest dublu moment - consolidarea internă şi ofensiva externă - defineşte strategia unui lider care transformă escaladarea într-o formă de guvernare.

Citeşte Cotaţia petrolului este prea normală în faţa unui război

Citeşte Aurul - inert la influenţa conflictului israeliano-iranian

În plan extern, ofensiva împotriva Iranului a fost prezentată drept un răspuns la intensificarea programului nuclear iranian, reluat provocator în 2024, după eşecul negocierilor internaţionale. Regimul de la Teheran accelerase îmbogăţirea uraniului, refuzase inspecţiile AIEA şi sfida comunitatea internaţională prin dezvoltarea instalaţiilor secrete precum cea de la Fordo, care însă nu a fost vizat de atacurile israeliene semnificative şi pare să fi rămas intact. Cu o zi înaintea atacului israelian, pe 12 iunie, Consiliul Guvernatorilor Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA) a declarat oficial că Iranul îşi încalcă obligaţiile de monitorizare nucleară, marcând prima astfel de rezoluţie din ultimii 20 de ani. Iar la începutul anului 2023, la Fordo fuseseră detectate particule de uraniu îmbogăţit cu o concentraţie de 83,7%, în loc de 60%, cât fusese anunţat oficial, adică nu foarte departe de uraniul îmbogăţit la o concentraţie de 90% cat este suficient pentru a produce o armă nucleară. Iranul a invocat apoi „fluctuaţii neintenţionate” în timpul procesului de îmbogăţire.

Aroganţa regimului iranian a oferit Israelului pretextul perfect pentru o acţiune preventivă. Dar provocarea iraniană a fost însoţită de o vulnerabilitate reală: incapacitatea de a preveni sau contracara ofensiva israeliană, pierderi masive în rândul nivelului de comandă al bazei militare şi o reacţie militară limitată, cu impact simbolic, dar strategic modest. Iranul rămâne izolat, slăbit şi pus în situaţia de a alege între escaladare totală şi retragere tactică. Niciuna dintre variante nu este lipsită de riscuri.

Citeşte Creşteri la BVB, în ciuda confruntărilor din Orientul Mijlociu

Pe plan regional, atacul israelian a complicat dramatic ecuaţia de securitate. Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi alte state din Golf - care altădată susţineau tacit acţiunile israeliene împotriva Iranului - şi-au exprimat opoziţia faţă de acest gest unilateral. De data aceasta, Israelul nu mai este perceput ca garant al stabilităţii, ci ca sursă a destabilizării şi a reactivării radicalismului regional. Gaza, devastată de luni întregi de bombardamente, nu a fost reconstruită, nici reintrodusă într-un proces politic. Zeci de mii de morţi, infrastructură în ruină, foamete, epidemii, exod - toate acestea au fost eclipsate de noua criză iraniană. Pentru Netanyahu, schimbarea temei centrale a agendei internaţionale de la Gaza la Teheran este un succes de imagine: o victorie moral-politică ce reorientează discursul şi evită asumarea răspunderii pentru dezastrul palestinian. Dar, în acelaşi timp, este şi o formă de ocultare a unui eşec major de guvernare.

Pe plan intern, Netanyahu a reuşit să-şi salveze guvernul printr-un compromis: scutirea tinerilor haredi de la serviciul militar, în schimbul loialităţii partidelor ultraortodoxe. Dar, într-o ţară în care războiul mobilizează întreaga societate, exceptarea unei întregi categorii sociale de la sacrificiul colectiv a provocat reacţii puternice în rândul populaţiei seculare şi al armatei. Fractura dintre Israelul religios şi cel secular s-a adâncit periculos. Într-un moment în care coeziunea naţională ar trebui să fie prioritară, Netanyahu optează pentru supravieţuirea personală în detrimentul echilibrului intern.

La Washington, Donald Trump pare mai degrabă derutat. Deşi proclamă că Iranul „trebuie să cedeze sau să dispară”, realitatea este că acţiunea israeliană a anulat orice şansă de reluare a dialogului americano-iranian. Runda de negocieri programată în Oman a fost anulată, iar Iranul refuză orice contact cu administraţia americană. În mod ironic, Trump, care a câştigat alegerile promiţând evitarea „războaielor inutile”, este acum prins într-o spirală militară care riscă să-l atragă într-un turbion.

Citeşte RBC Capital Markets: Conflictul Israel-Iran prezintă trei provocări pentru pieţele de acţiuni; Care sunt acestea?

Citeşte Iulian Fota: "Prin conexarea celor două dosare de către Donald Trump, Israelul şi Ucraina devin cauze ale Occidentului”

Pe fundalul acestei conflagraţii, pieţele internaţionale devin instabile. Preţul petrolului a crescut imediat cu peste 10%, rutele maritime din Golf sunt ameninţate, iar bursele internaţionale reacţionează nervos. Această criză regională are potenţialul de a deveni una globală şi nimeni nu pare capabil să o oprească. Iar tocmai această incapacitate de control pare să fie pariul câştigător al liderilor care guvernează prin haos.

Netanyahu nu face politică externă, ci o politică de supravieţuire internă. Războiul - mai întâi cel din Gaza şi acum cel cu Iranul - devine un instrument de control, o formă de închidere a dezbaterii democratice, o modalitate de a suspenda statul de drept sub pretextul urgenţei. Această guvernare prin escaladare este periculoasă nu doar pentru Israel şi Iran, ci pentru întreaga ordine internaţională. Când pacea este sacrificată pentru stabilitatea politică personală, ceea ce urmează nu este un nou echilibru, ci o nouă criză care poate scăpa rapid de sub control.

Citeşte Atacurile aeriene între Israel şi Iran continuă

Ziua de vineri 13 iunie 2025 va rămâne, poate, în istorie ca începutul unei conflagraţii. Dar, simbolic, este şi ziua în care un lider politic a aruncat zarurile, nu pentru siguranţa naţiunii sale, ci pentru propria sa putere. Iar într-o lume care îşi pierde reperele, superstiţiile nu mai par atât de absurde, pentru că, iată, vineri 13 este, uneori, mai real decât pare. În oglindă, regimul de la Teheran se joacă cu focul atomului şi al destinului, cu o aroganţă calculată, alimentată de convingerea că divinul va proteja ceea ce raţiunea condamnă. În acest teatru al provocărilor reciproce, nu doar liderii sunt periculoşi, ci şi ideile lor fixe, transformate în dogme care aprind lumea.