Iranul este şi problema Europei

Doar un orb nu vedea scrisul de pe perete. Războiul din Orientul Mijlociu trebuia să se întâmple. Dacă vă uitaţi la CNN, atunci aţi avea impresia că a început zilele trecute, când Israelul a atacat Iranul după ce a primit informaţii secrete conform cărora conducerea de la Teheran a luat decizia de a fabrica arme atomice.

Israelul este o ţară mică şi, din puţinul suprafeţei sale, o jumătate este deşert. Două bombe atomice peste cele două oraşe care ar fi ţintele evidente (Tel Aviv şi Haifa) ar elimina practic statul Israel de pe hartă. (Probabil nimeni din lumea islamică nu ar trânti o bombă atomică peste Ierusalim, dar mai ştii?...). Astfel încât guvernul israelian nu a avut încotro şi a trebuit să acţioneze.

Citeşte Cotaţia petrolului este prea normală în faţa unui război

Războiul însă a început mai demult, în 1979, odată cu "Revoluţia islamică” din Iran. Ce îşi aminteşte lumea de atunci este preluarea puterii absolute de către Khomeini, un cleric cu o figură aspră şi cu vorba încă şi mai aspră. Dar era ceva mai mult. Pentru prima dată în zeci, dacă nu în sute de ani, un stat era preluat de o mişcare radicală islamică.

Şahul Persiei, cu toate păcatele sale, era un modernizator. Desigur, asta nu scuză faptul că a fost ţimut în braţe de toată lumea, de la americani la Nicolae Ceauşescu. Esenţial este altceva - revoluţia islamică iraniană nu a fost îndreptată doar împotriva şahului, ci împotriva Vestului, modern şi creştin.

Citeşte Aurul - inert la influenţa conflictului israeliano-iranian

Asta s-a văzut imediat. La Teheran s-a instalat un regim care a făcut din demonizarea Vestului şi a evreilor principalul său pivot ideologic. În restul lumii islamice, guvernările veneau şi plecau. Ce spunea unul azi, era contrazis mâine. Priviţi la exemplul lui Yasser Arafat. Ieri puneai bombe în avioane civile, azi te pupi cu Prim-ministrul Israelului şi primeşti premiul Nobel pentru pace.

În acest timp, Iranul tăcea şi făcea. De fapt nu prea tăcea, adevărul este că regimul din Iran nu a făcut niciodată nu secret din ambiţiile sale. Scopul său strategic este constituirea unui adevărat imperiu şiit.

Iarăşi, lumea nu ştie prea multe despre şiiţi. Mulţi presupun că sunt pur şi simplu o confesiune a Islamului, ceva de genul protestanţi versus catolici. De aici şi atitudinea, pe care o găsim adesea în Occident, pe care o putem rezuma în întrebarea: "Bun, şi ce mă interesează pe mine?”. Ne interesează, pentru că există şi multe deosebiri.

Citeşte RBC Capital Markets: Conflictul Israel-Iran prezintă trei provocări pentru pieţele de acţiuni; Care sunt acestea?

Citeşte Iulian Fota: "Prin conexarea celor două dosare de către Donald Trump, Israelul şi Ucraina devin cauze ale Occidentului”

Islamul şiit s-a născut dintr-o patimă nestăvilită pentru răzbunare. În anul 632, profetul Mahomed a ţinut un discurs în care a stabilit că urmaşul său este Ali, vărul său. (Cel puţin, aceasta este interpretarea pe care o susţin şiiţi). Asasinarea acestuia, în anul 661, a precipitat un război confesional care a dus la separarea în cele două ramuri principale ale Islamului cunoscute acum.

Între suniţi şi şiiţi a fost de la început, aşadar, o duşmănie totală. În perioada primilor califi suniţi în moschei blestemarea lui Ali era parte a ritualului religios. În ceea ce-i priveşte pe şiiţi, aceştia comemorează şi acum bătălia din Karbala, când în 680 Husein, fiul lui Ali, a fost învins şi decapitat.

Pentru scopurile noastre, să observăm ceva. Şiismul nu este ceva exclusiv iranian. Este un grup de secte care are acum aderenţi în numeroase state: Liban, Yemen, Bahrein, Irak, Arabia Saudită, şi altele. Este, cum s-ar spune, o ideologie trans-naţională.

Încă şi mai important este faptul că şiismul a fost un vehicul pentru unele dintre cele mai radicale mişcări din lumea islamică. În secolele X-XII, Egiptul şi o parte din Orientul Mijlociu erau conduse de fatimizi, o dinastie şiită care a dus relaţiile cu lumea creştină în punctul în care papa a proclamat prima cuciadă, în 1096. În secolele XVI-XVIII Persia s-a convertit la şiism, sub dinastia savafidă, care a proclamat o politică de extirpare a altor religii şi chiar ramuri ale Islamului.

Acum la Teheran domneşte, cu mână de fier, o grupare de clerici cu viziuni apocaliptice, anti-creştine, anti-semite şi anti-occidentale. Sunt pe cale să producă arma atomică şi au lansat deja o rachetă care este capabilă să manevreze astfel încât să evite sistemele de apărare contra atacurilor balistice.

Pe moment, în vizorul acestor fanatici este Israelul. Dar să nu ne amăgim. Teheranul deja a lansat ameninţări către orice stat care ajută Israelul. Are deja o industrie de armament sofisticată. Alimentează deja agresiunea Rusiei în Ucraina. Serviciul secret iranian acţionează extrem de agresiv în Europa.

Citeşte Atacurile aeriene între Israel şi Iran continuă

Aşa încât Iranul nu mai este demult doar problema Israelului. Ne place sau nu ne place, este şi problema noastră - a NATO şi a Uniunii Europene. Iată de ce sunt necesare schimbări radicale în politica noastră externă şi de apărare.

Am spus-o şi o repet: Israelul trebuie să devină membru NATO. Iar NATO să intervină militar pentru a elimina complet regimul de la Teheran şi complexul său militar-industrial.

Este doar o chestiune de timp. Prevăd că, în curând, va trebui ca Statele Unite să intervină militar de partea Israelului. Doar Statele Unite au acum capacitatea militară de a distruge ţinte precum buncărele nucleare de la Fordow, îngropate sute de metri în granitul unui munte. Orice zi de întârziere o vom deconta foarte scump, toată lumea democratică.