Radiografia statului român: instituţii fără eficienţă, companii de stat pe pierdere şi un sistem blocat

Sistemul public din ţara noastră a ajuns într-un punct critic în care dimensiunea aparatului de stat, costurile de funcţionare, discrepanţele teritoriale şi incapacitatea sistemică de corelare a datelor nu mai pot fi ignorate, reiese dintr-o analiză publicată vineri pe site-ul Guvernului.

Conform sursei citate, avem un aparat public alcătuit din peste 13.900 de instituţii şi 1.421 de companii de stat active, susţinute de un mecanism administrativ care consumă anual sume uriaşe şi care, în multe zone, operează fără o imagine clară asupra propriilor resurse umane, asupra eficienţei reale şi chiar asupra numărului exact de angajaţi.

Conform analizei citate, statul român nu are o bază unică şi integrată care să spună cu exactitate câţi oameni lucrează în sectorul public. Ministerul Finanţelor, Ministerul Muncii, ANFP, REVISAL şi celelalte structuri administrative operează cu metodologii diferite, baze de date diferite şi definiţii diferite. Într-un sistem modern, această situaţie ar fi considerată o anomalie majoră. În România, ea a devenit normalitate instituţională.

Potrivit datelor centralizate de Ministerul Finanţelor, există 1.511.900 de posturi aprobate în instituţiile publice, dintre care 1.287.381 sunt ocupate. Totuşi, numărul posturilor remunerate este de 1.255.381, ceea ce arată diferenţe importante între organigrame, posturi ocupate şi personal efectiv plătit. În paralel, Ministerul Finanţelor a raportat 1.182.190 de raporturi contractuale în instituţiile publice şi 1.102.010 salariaţi unici, după eliminarea dublurilor.

• 200.000 de angajaţi la stat au două sau mai multe contracte de muncă în sistemul public

Realitatea devine şi mai complicată atunci când sunt analizate datele REVISAL. Inspecţia Muncii a identificat 1.182.670 contracte individuale de muncă în instituţiile publice şi doar 948.848 de salariaţi cu contract individual de muncă. Diferenţa este explicată prin existenţa unui număr uriaş de persoane cu contracte multiple. Aproape 200.000 de persoane din sistemul public au două sau mai multe contracte de muncă, iar peste 38.000 dintre acestea au cel puţin două contracte cu normă întreagă.

Această realitate ridică întrebări uriaşe despre modul în care este organizată munca în sectorul public, despre suprapunerea atribuţiilor, despre eficienţă şi despre capacitatea statului de a controla modul în care sunt cheltuiţi banii publici.

Mai mult decât atât, sistemul public românesc funcţionează prin patru categorii majore de relaţii contractuale care nu sunt integrate într-o evidenţă unică: contracte individuale de muncă, funcţionari publici, funcţionari speciali şi contracte de mandat. În cazul contractelor de mandat, autorităţile recunosc că nu există o evidenţă centralizată clară, potrivit analizei citate.

În paralel cu această lipsă de control administrativ, România cheltuieşte sume uriaşe pentru funcţionarea aparatului public. În anul 2024, cheltuielile de personal au ajuns la 164,6 miliarde lei, reprezentând 9,3% din PIB, într-un context în care deficitul bugetar a urcat la 8,65% din PIB. Practic, ţara noastră a ajuns la nivelul mediei UE privind cheltuielile de personal raportate la PIB, situându-se la 10,1%, peste state precum Germania sau Elveţia, arată sursa citată care precizează că diferenţa fundamentală este noi avem un nivel de dezvoltare economică şi o calitate a serviciilor publice incomparabil mai redusă.

De aceea, Guvernul constată că statul român cheltuieşte mult, dar rezultatele sunt profund inegale, iar această contradicţie se vede cel mai bine în teritoriu, unde administraţia publică funcţionează într-un context demografic dramatic: depopulare accelerată, îmbătrânire, migraţie şi colaps economic local. Consecinţele sunt uriaşe, susţin autorii analizei guvernamentale, care arată că există localităţi ce primesc bani pentru oameni care nu mai locuiesc acolo şi localităţi care susţin infrastructură şi servicii pentru rezidenţi care nu figurează oficial în evidenţe.

Documentul citat susţine că fenomenul este vizibil mai ales în jurul Bucureştiului şi al marilor oraşe. Mii de oameni s-au mutat efectiv în Ilfov sau în zone periurbane, dar şi-au păstrat domiciliul în Capitală. Astfel, presiunea pe infrastructura locală creşte fără o finanţare proporţională.

În acelaşi timp, aproape toate judeţele României înregistrează spor natural negativ. Excepţiile sunt rare şi limitate la zone precum Ilfov sau Suceava. În multe regiuni, populaţia îmbătrâneşte accelerat, iar localităţile rurale intră într-un proces lent de dispariţie economică şi socială. Această realitate este dublată de o distribuţie profund inegală a dezvoltării economice. Zonele din vestul ţării, Transilvania şi Bucureşti-Ilfov concentrează veniturile, investiţiile şi capacitatea administrativă. În schimb, mari părţi din Moldova, Oltenia şi sudul Munteniei rămân dependente de subvenţii şi transferuri de la bugetul central.

• 80% din bugetele de funcţionare ale majorităţii comunelor depind de bugetul de stat

Analiza efectuată de Guvern menţionează că există comune în România care colectează peste 5.000 lei per locuitor din impozite pe proprietate şi alte comune care abia ating 70 lei per locuitor. Oraşul Cernavodă depăşeşte 6.400 lei per capita din impozite pe proprietate, în timp ce localităţi precum Bărbuleşti sau Slobozia Bradului rămân la niveluri simbolice. Această diferenţă nu ţine doar de bogăţia comunităţii, ci şi de capacitatea administrativă, de modul în care sunt actualizate bazele de date fiscale, de gradul de colectare şi de voinţa politică locală.

Gradul de colectare a taxelor locale reprezintă una dintre cele mai clare radiografii ale eficienţei administraţiei locale. Unele comune ating rate de colectare de aproape 100%, în timp ce altele coboară sub 10%. De exemplu, comuna Grajduri din Iaşi are un grad de colectare de numai 2%, iar Slobozia Bradului, 4%.

De aceea, în multe zone din ţară administraţiile locale funcţionează, practic, într-o logică de supravieţuire, dependente de echilibrări bugetare şi de transferuri de la centru. Această dependenţă este vizibilă şi în structura veniturilor locale. În multe comune, peste 80% din bugetele de funcţionare provin din sume defalcate, subvenţii şi transferuri de la stat. Veniturile generate local sunt minime.

În contrapondere, oraşe precum Cluj-Napoca, Oradea sau Alba Iulia îşi generează majoritatea veniturilor din surse proprii, ceea ce le oferă autonomie, predictibilitate şi capacitate de investiţie. Practic avem de-a face cu două Românii: una metropolitană şi competitivă, integrată economic în Europa, şi una dependentă structural de redistribuirea resurselor de la centru.

Această fractură se vede inclusiv în infrastructura de bază, susţin autorii analizei guvernamentale. În 2025 existau numeroase localităţi fără canalizare, fără apă curentă sau fără colectare selectivă reală a deşeurilor.

Moldova, sudul Munteniei şi Oltenia concentrează cele mai multe UAT-uri cu grad redus de conectare la canalizare. În multe cazuri, localităţile respective nu au nici capacitatea administrativă şi nici resursele necesare pentru a susţine proiecte mari de infrastructură.

În paralel, marile centre urbane şi zonele periurbane atrag majoritatea investiţiilor şi proiectelor europene. Fondurile europene şi programele naţionale de investiţii au accentuat uneori polarizarea regională în loc să o reducă. Judeţe precum Tulcea, Bistriţa-Năsăud, Bihor sau Sălaj au atras şi implementat masiv fonduri europene şi guvernamentale, în timp ce alte judeţe au rămas constant în urmă.

Sursa citată afirmă că, în multe cazuri, problema nu este lipsa banilor, ci incapacitatea administrativă. Există localităţi care nu au contractat niciun proiect european în actualul exerciţiu financiar şi localităţi care nu au emis nicio autorizaţie de construire într-un an întreg. Aceste zone intră într-un cerc vicios: fără investiţii nu există dezvoltare, fără dezvoltare nu există venituri, fără venituri nu există capacitate administrativă.

• 43 de companii de stat aflate pe pierdere au cheltuieli de personal totale de 5,4 miliarde lei

În acest context, companiile de stat reprezintă un alt nucleu major al vulnerabilităţilor structurale. România are 1.421 de companii de stat active, dar numai 1.107 au raportat date financiare complete pentru anul 2024, potrivit sursei citate. Restul funcţionează într-o zonă gri administrativă, unele fără venituri, fără activitate clară sau chiar fără raportări financiare actualizate.

Din cele 1.107 companii analizate, 904 se autofinanţează şi 203 sunt subvenţionate. Problema majoră este că firmele subvenţionate concentrează aproape jumătate din totalul cheltuielilor de personal.

43 de companii subvenţionate şi aflate pe pierdere consumă singure 5,4 miliarde lei pentru cheltuieli de personal. Acestea reprezintă 17% din totalul cheltuielilor salariale ale întregului sector al companiilor de stat. Printre cele mai mari pierderi se regăsesc CFR, CFR Marfă, Metrorex, Electrocentrale Craiova sau Termoenergetica Bucureşti.

În oglindă, există şi companii de stat performante, care generează miliarde de lei fără subvenţii. Hidroelectrica, Romgaz, Transgaz, Transelectrica sau Aeroporturi Bucureşti demonstrează că statul poate administra profitabil anumite sectoare strategice. Problema este că aceste exemple coexistă cu o multitudine de companii neperformante, menţinute artificial prin injecţii constante de bani publici.

Mai grav, analiza oficială identifică firme care au cheltuieli, dar nu raportează venituri sau subvenţii. Acest lucru ridică întrebări directe despre activitatea reală a acestor entităţi, despre controlul financiar şi despre utilitatea lor economică.

În paralel, aparatul administrativ local funcţionează adesea sub limita maximă prevăzută de lege. România are aproximativ 182.000 de posturi maxime prevăzute în administraţia locală, dar numai aproximativ 129.000 sunt ocupate efectiv. Aceasta înseamnă că aproape 53.000 de posturi sunt fie neînfiinţate, fie vacante.

Concluzia oficială este brutală: orice reducere de personal sub 30% ar avea efecte marginale, pentru că ar elimina în principal posturi vacante sau neocupate. În spatele acestei realităţi există însă o problemă mai profundă. România are localităţi foarte mici, cu populaţii reduse şi baze economice fragile, care trebuie totuşi să susţină structuri administrative complete. Sunt comune cu câteva sute de locuitori care funcţionează cu aparate administrative proprii, cu primării, consilii locale şi servicii publice minimale, în timp ce populaţia activă dispare. Acest model administrativ devine din ce în ce mai greu de susţinut financiar.

Radiografia administraţiei româneşti arată astfel un stat care funcţionează simultan în două viteze şi în două epoci diferite. Există zone performante, digitalizate, integrate economic şi capabile să atragă investiţii majore. Există administraţii locale care colectează eficient taxe, implementează proiecte europene şi generează dezvoltare. Dar există şi zone întregi care supravieţuiesc aproape exclusiv prin redistribuire bugetară, cu infrastructură precară, dependenţă de ajutoare sociale, administraţii subdimensionate profesional şi capacitate redusă de dezvoltare.

În centrul tuturor acestor probleme se află aceeaşi vulnerabilitate fundamentală: lipsa unei reforme administrative reale.