Războiul cu Iranul reduce arsenalul SUA

Cheltuielile militare efectuate de SUA în primele două luni de război contra Iranului se ridică la aproape 25 miliarde dolari, iar cea mai mare parte a acestei sume o reprezintă rachetele, muniţia şi armamentul utilizat în conflict până la finalul lunii aprilie, potrivit unei depoziţii oficiale făcute în faţa Congresului american de Jules Hurst, controlor financiar al Pentagonului (Departamentului de Război), în cadrul audierilor din Comisia pentru Servicii Armate a Camerei Reprezentanţilor, conform articolelor publicate de mass-media de peste ocean. Suma, dincolo de dimensiunea sa colosală, ridică întrebări incomode despre sustenabilitatea unei campanii militare care pare să consume resursele strategice ale Americii într-un ritm alarmant.

Această evaluare oficială vine într-un moment în care administraţia condusă de Donald Trump pregăteşte deja o cerere suplimentară de finanţare către Congres pentru a acoperi costurile războiului, fără a avea încă o imagine completă asupra notei de plată finale, semn că dimensiunea reală a conflictului depăşeşte deja estimările iniţiale şi că presiunea asupra bugetului militar devine din ce în ce mai greu de ignorat, în condiţiile în care Pentagonul solicită simultan un buget record de 1.500 miliarde dolari pentru anul fiscal 2027, o creştere spectaculoasă de 42% faţă de nivelul de aproximativ 1.030 miliarde dolari din 2026.

Dincolo de cifrele brute, structura cheltuielilor este poate şi mai revelatoare, pentru că, aşa cum a recunoscut chiar Hurst, grosul celor 25 de miliarde de dolari a fost consumat de muniţii, într-un conflict care a epuizat rapid stocurile de rachete avansate şi interceptori, confirmând indirect temerile exprimate în culise la Washington că ritmul operaţiunilor militare împinge Statele Unite într-o zonă periculoasă din punct de vedere strategic, în care capacitatea de a susţine alte eventuale teatre de război - fie în Europa, fie în Asia de Est - ar putea fi serios afectată.

Această realitate tensionată este reflectată şi de fricţiunile tot mai vizibile din interiorul administraţiei, unde vicepreşedintele JD Vance, potrivit unor surse de rang înalt citate de Zerohedge, pune sub semnul întrebării evaluările optimiste ale Pentagonului privind eficienţa campaniei din Iran şi nivelul real al stocurilor de armament, exprimând îngrijorări legate de faptul că utilizarea intensă a unor sisteme critice, precum interceptoarele Patriot sau rachetele de tip standoff, ar putea lăsa Statele Unite vulnerabile în faţa unor potenţiale conflicte majore cu adversari precum China sau Rusia.

În acelaşi timp, mass-media din SUA susţine că rapoarte independente indică faptul că, în doar cinci săptămâni de confruntări, armata americană ar fi consumat aproximativ jumătate din stocurile sale de interceptori avansaţi şi o parte semnificativă din alte categorii de muniţii strategice, în timp ce aproximativ 1.100 de rachete de tip JASSM-ER au fost deja lansate în teatrul de luptă iranian, o intensitate a utilizării care transformă războiul într-o veritabilă cursă de uzură industrială, în care capacitatea de producţie devine la fel de importantă ca performanţa militară propriu-zisă.

În acest context, întâlnirea organizată de Donald Trump în martie cu liderii marilor giganţi din industria de apărare, printre care s-au numărat BAE Systems, Lockheed Martin, RTX, Boeing şi Northrop Grumman, capătă o semnificaţie aparte, fiind mai degrabă un semnal de alarmă privind necesitatea accelerării producţiei de muniţii decât o simplă consultare strategică, mai ales că armele produse de aceste companii, de la sistemele Patriot şi THAAD până la rachetele de croazieră, au fost folosite masiv în conflictul cu Iranul.

Însă, dincolo de efortul industrial, războiul ridică şi întrebări legate de eficienţa reală a campaniei militare, în condiţiile în care evaluările interne citate în spaţiul public sugerează că Iranul păstrează încă două treimi din forţele sale aeriene, majoritatea capacităţilor de lansare a rachetelor şi o flotă semnificativă de ambarcaţiuni rapide capabile să perturbe traficul în Strâmtoarea Hormuz, ceea ce indică faptul că, în ciuda costurilor uriaşe suportate de Washington, rezultatele obţinute pe teren sunt departe de a fi decisive.

Mai mult, planurile discutate la nivelul Comandamentului Central (CENTCOM) al SUA, inclusiv posibilitatea utilizării în premieră a rachetelor hipersonice Dark Eagle sau lansarea unor noi valuri de atacuri „scurte şi puternice”, arată că escaladarea rămâne o opţiune reală, chiar dacă fiecare astfel de decizie implică costuri suplimentare de miliarde de dolari şi riscuri strategice majore, în condiţiile în care fiecare rachetă hipersonică este evaluată la aproximativ 15 milioane de dolari, iar sistemele asociate pot ajunge la 2,7 miliarde de dolari per baterie.

Pe fundalul acestor evoluţii, se pare că asistăm la un conflict costisitor, intens şi incert, care nu doar că devorează resursele militare ale celei mai puternice armate din lume, dar ridică semne de întrebare serioase despre limitele puterii americane într-o eră a competiţiei globale tot mai acerbe.