România are nevoie de o nouă lege a salarizării în sectorul public, fără greşelile din Legea nr. 153 /2017

Pe măsură ce ne apropriem de închiderea Programului Naţional de Redresare şi Rezilienţă (PNRR), în august 2026, în mass-media apar ştiri referitoare la noua lege a salarizării personalului plătit din fonduri publice care ar trebui aprobată, cât mai curând. Această nouă lege, pe de o parte, va introduce reguli clare cu privire la veniturile salariale şi va pune accentul pe performanţă în serviciile publice oferite cetăţenilor şi companiilor, iar, pe de altă parte, va permite guvernului să raporteze că a îndeplinit o cerinţă a PNRR, pentru a primi de la Uniunea Europeană peste 770 milioane euro, fonduri gratuite. Este una dintre cele mai dificile reforme, deoarece, prin această lege, ar urma să se stabilească: (a) raporturile între salariile diferitelor grupuri profesionale care sunt finanţate din bugetele publice, respectiv educaţie, sănătate, cultură, administraţie publică, armată, poliţie etc.; (b) noi reguli cu privire la sporurile la salarii, unde s-a ajuns la excese nedorite; (c) criteriile de performanţă care ar trebui să funcţioneze în sectorul public; (d) nivelul salariilor în anul de aplicare 2027 şi multe alte prevederi cu privire la buna funcţionare a unui asemenea sistem de salarizare.

Indiferent de deciziile politice care se vor lua cu privire la această nouă lege a salarizării personalului plătit din fonduri publice, ar trebui evitate greşelile făcute prin Legea nr. 153/2017 (legea -cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice), care au condus şi la eşecul acestei legi, în raport cu îndeplinirea obiectivelor sale. În cele ce urmează, mă voi referi doar la trei greşeli ale Legii nr. 153/2017: (1) prevederea prin lege adoptată în anul 2017 a unor niveluri de salarii pentru anul 2022; (2) crearea unor aşteptări nerealiste tuturor angajaţilor din sectoarele publice cu privire la nivelul veniturilor salariale; (3) menţinerea unei concepţii (provenită din socialism) cu privire la sectoarele publice considerate ca ”activităţi bugetare”, necreatoare de valoare.

• Prevederea prin legea adoptată în anul 2017 a unor niveluri de salarii pentru anul 2022

Într-o economie de piaţă, deschisă la fluxurile internaţionale de mărfuri, servicii, capital şi forţă de muncă, cum este economia României, supusă ciclurilor economice şi şocurilor determinate de evenimente regionale, globale, este o greşeală fundamentală să prevezi prin lege cum vor creşte veniturile personalului finanţat din fonduri publice, în sume absolute, în următorii anii (anul 2022) aşa cum s-a procedat la Legea nr. 153/2017. Asemenea evoluţii pot fi incluse doar în programele partidelor politice, ca rezultat al aplicării unor politici prevăzute în programele respective (promisiuni electorale). Apariţia pandemiei din anul 2020 a dat peste cap toate prevederile Legii nr.153/2017, cu privire la creşterea în mărimi absolute a salariilor din sectoarele publice, economia României întrând în declin, cu accentuarea dezechilibrelor economice şi bugetare. A început şi o competiţie între diferitele grupuri profesionale, în funcţie de ”puterea de negociere” (şantaj) a fiecărui grup de a obţine măririle de salarii prevăzute de lege, dar pe care economia nu le putea susţine. În plus, au fost deschise acţiuni în justiţie împotriva guvernului care nu aplica prevederile legii cu privire la majorarea salariilor. A fost mult abuzată posibilitatea recurgerii la fel de fel de sporuri, care au adâncit discrepanţele între nivelurile de salarizare, existente între diferitele grupuri profesionale. De exemplu, este ilogic să fi angajat pentru o anumită activitate, cu un anumit salariu, iar simultan să primeşti lunar un spor de salariu pentru a-ţi îndeplini atribuţiile de serviciu cu privire la activitatea respectivă (cum ar fi spor de salariu pentru cei care lucrează cu fonduri europene). Astfel de practici au condus la abuzarea şi deformarea întregului sistem de salarizare în sectorul public. Consecinţa majoră: creşterea veniturilor salariale din sectorul public cu un ritm mult mai mare decât cel aferent veniturilor salariale din sectorul privat şi în discrepanţă cu evoluţia productivităţii din economie.

Numai în economia socialistă, cu un sector de stat omniprezent, condusă centralizat, cu preţuri fixe şi nedeschisă la exterior (comerţul exterior şi sistemul valutar fiind monopol de stat), se aproba prin lege evoluţia salariilor pe anii următori. De aceea, noua lege a salarizării în sectorul public ar trebui să se refere, ca nivel de salarizare, numai la anul când începe aplicarea acesteia, respectiv 2027.

• Crearea unei aşteptări nerealiste tuturor angajaţilor din sectoarele publice cu privire la nivelul veniturilor salariale

Evident, prin lege, au fost create aceste aşteptări nerealiste, în sensul că economia nu le putea susţine prin creşterea economică şi şocurile la care orice economie de piaţă deschisă este supusă. Grupurile profesionale din sectoarele publice, susţinute de sindicatele care îi reprezentau au creat o presiune constantă asupra guvernului şi parlamentului pentru aplicarea prevederilor Legii nr.153/2017. Noua lege a salarizării din sectorul public va trebui să conţină criteriile în funcţie de care să se decidă asupra sustenabilităţii şi oportunităţii majorării nivelului general al salariilor în sectorul public, fără a se crea un automatism aşa cum s-a făcut prin Legea nr. 153/2017 (cum ar fi inflaţia, creşterea productivităţii în economie, evoluţia veniturilor salariale în sectorul privat etc.). Este cunoscut, că, în sectoarele publice, până în prezent, productivitatea creştea mai lent decât în sectorul privat (menţionez ”până în prezent”, deoarece nu putem evalua încă efectul pe care în viitor îl va avea generalizarea utilizării inteligenţei artificiale în sectoarele publice). De aceea, logic, nivelul salariilor în sectoarele publice ar fi trebuit să crească în ritmuri mai mici decât cele din sectorul privat. Dar un asemenea fenomen ar conduce la lipsa de atracţie a sectoarelor publice pentru forţa de muncă calificată. Ca atare, încă din anul 1965, economistul american William J. Baumol a fundamentat teoria sa (Baumol Cost Disease) prin care a demonstrat de ce în sectoarele cu o intensitate mare în forţă de muncă calificată (educaţie, sănătate etc.) este nevoie ca veniturile salariale să crească mai rapid decât inflaţia.

Deja grupurile profesionale din diferitele sectoare publice îşi expun aşteptările cu privire la majorarea de venituri salariale pe care le aşteaptă prin aplicarea noii legi a salarizării. De aceea, este de precizat că deciziile politice care se vor lua în legătură cu noua lege a salarizării în sectoarele publice va trebui să ţină seama de constrângerile pe care economia României le are în anul 2026 şi în anii următori, generate de reducerea deficitului bugetar, reclădirea şi consolidarea credibilităţii pe pieţele financiare interne şi internaţionale, unde finanţăm deficitele bugetare şi refinanţăm datoria publică ajunsă la scadenţă. Iar cheia de verificare a sustenabilităţii prevederilor noii legi a salarizării în sectoarele publice, la nivelul echilibrelor macroeconomice, este anul 2027. Astfel, simularea aplicării noii legii, la nivelul anului 2027, ar trebui să se încadreze în volumul sumei prevăzute prin bugetele publice pentru personal în anul 2026, respectiv 168,3 miliarde lei (8,2% din PIB), majorată cu influenţele din inflaţie şi încadrată în constrângerile determinate de reducerea în continuare a deficitului bugetar. Încă de pe acum, este bine să precizăm că bugetul pe anul 2027 va avea cel puţin trei constrângeri evidente: o reducere accentuată a fondurilor europene nerambursabile, posibile de absorbit, prin încetarea PNRR (fondurile împrumutate prin programul european SAFE vor fi folosite preponderent pentru importul de armament); o presiune crescândă din partea angajaţilor din sectorul public şi a pensionarilor care de doi ani au salariile şi pensiile îngheţate, în condiţiile în care România a înregistrat cele mai ridicate inflaţii din UE; necesitatea de a majora cheltuielile militare, ca procent din PIB, simultan cu reducerea deficitului bugetar cu încă cel puţin un punct procentual din PIB.

• Menţinerea unei concepţii (provenită din socialism) cu privire la sectoarele publice considerate ca ”activităţi bugetare” necreatoare de valoare

Legea nr. 153/2017 nu a reuşit să schimbe concepţia adânc înrădăcinată în România că sectoarele publice sunt activităţi bugetare, necreatoare de valoare, care se finanţează din impozitele şi taxele achitate de către cetăţeni şi companii. Pentru mulţi angajaţii cu funcţii de conducere din instituţiile finanţate din bugetele publice, principala preocupare era obţinerea unor prevederi de alocări bugetare, cât mai mari de la un an la altul şi cheltuirea integrală a banilor până la sfârşitul anului, deoarece creditele bugetare neconsumate (sumele prevăzute în bugetele publice) erau anulate.

De regulă, nu era o responsabilitate directă şi o relaţie clară între folosirea resurselor angajate - umane, materiale, financiare - şi serviciile publice (bunurile publice) oferite. Mai mult, în concepţia multora, activităţile din sectoarele publice erau ”neproductive”. Lipsa de responsabilitate a condus la ineficienţă şi la risipa resurselor, cu exemple greu de înţeles. De pildă, un minister află că, timp de 18 ani, nişte ”băieţi deştepţi” încasau chirie pentru o clădire de birouri cu 1500 metrii pătraţi, proprietate a statului român, care nici măcar nu era înregistrată în patrimoniul statului.

În realitate, în sectoarele publice se creează valoare, la fel ca în orice alt sector din economie. Faptul că, din diferite motive, ca, de exemplu, solidaritate socială, aceste activităţi sunt finanţate din impozite şi taxe, în loc ca serviciile publice oferite (ca de exemplu, îngrijirea sănătăţii) să fie cumpărate prin achitarea de tarife, nu înseamnă că aceste activităţi nu creează valoare. Iar valoarea nou creată în sectoarele publice este mult subevaluată în stabilirea contribuţiei la formarea produsului intern brut. De exemplu, valoarea nou creată de un spital public este mult subdimensionată, comparativ cu aceea creată de un spital privat, deoarece un spital public, de pildă, nu datorează statului impozite pe clădirile şi terenurile deţinute, nu calculează amortizare la clădirile şi echipamentele medicale obţinute prin investiţii (finanţate în marea majoritate din fonduri publice naţionale şi europene neramburrsabile). Astfel se explică şi faptul că acei conducători de instituţii publice nu au nici o tresărire când echipamente de milioane de euro achitate din fonduri europene sau din bugetele publice stau nefolosite ani de zile.

Noua lege a salarizării personalului din sectoarele publice ar trebui să transpună în realitate concepţia că sectoarele publice, ca orice alt sector economic, produc valoare prin bunurile publice oferite şi că în acest scop trebuie să folosească cu eficienţă maximă resursele angajate de forţă de muncă, materiale şi financiare, indiferent de sursa finanţării. În acest sens, noua lege ar trebui să instituie o relaţie clară şi directă între veniturile salariale şi performanţa obţinută prin bunurile publice realizate.