UE trăieşte pe datorie

Ursula von der Leyen împinge Europa într-o nouă spirală a datoriei, invocând urgenţe financiare peste urgenţe financiare, care, la finalul anului următor, ar creşte datoria Uniunii Europene la sistemul financiar bancar internaţional la peste un trilion de euro, adică peste 55% din bugetul multianual european estimat pentru perioada 2028-2034.

În aceste condiţii, bugetul UE abia mai respiră sub greutatea împrumuturilor deja contractate. Sumele vehiculate sunt ameţitoare: 421 miliarde euro pe Mecanismul de Redresare şi Rezilienţă şi pentru NextGeneration EU (la care se vor adăuga 222 miliarde euro dobânzi plătite până anul 2058), până la 150 miliarde de euro suplimentare, pentru programul SAFE, la care se adaugă sprijin de aproape 135 miliarde euro pentru Ucraina. Dacă statele membre nu vor strânge banii, şefa Comisiei Europene este pregătită să îndatoreze din nou Uniunea - în numele solidarităţii, dar pe spatele contribuabililor europeni, care vor fi cei obligaţi să ramburseze principalul şi dobânzile. Este o mutare periculoasă, într-un moment în care Uniunea plăteşte deja nota unor decizii financiare istorice, motivate de pandemie şi urgenţe succesive.

Von der Leyen le cere liderilor europeni să accelereze finanţarea Ucrainei până la finele primului trimestru din 2026, deşi chiar estimările Comisiei arată că doar necesarul militar lăsat descoperit se ridică la peste 51 de miliarde de euro. Într-o scrisoare recentă, ea a recunoscut negru pe alb că, potrivit calculelor FMI, necesarul total pentru perioada 2026-2027 ar putea exploda la peste 135 de miliarde, cifre care ar zdruncina chiar şi economiile cele mai stabile din Uniune. Şi totuşi, Bruxellesul insistă, în loc să-şi pună ordine în propriile datorii.

Europa nu a fost construită pe datorie comună, dimpotrivă: principiul central era responsabilitatea bugetară. Totul s-a schimbat odată cu pandemia, când pentru prima dată în istorie UE s-a împrumutat masiv pentru finanţarea tuturor programelor cu 800 miliarde euro. La acestea se adaugă alte programe de creditare, precum serviciul SURF UE, cu maturităţi până în 2038.

Uniunea a trecut de la stabilitate la dependenţă de finanţarea de pe pieţele globale, iar acum, cu o uşurinţă tulburătoare, se discută repetarea exerciţiului. Şi toate acestea în timp ce zeci de miliarde rămân necheltuite, blocate în mecanisme birocratice greoaie, în cadrul aceloraşi programe care trebuiau să revitalizeze economia.

Germania şi Olanda, dar şi alte state puternice europene avertizează că noul demers riscă să transforme Uniunea într-un hub permanent de îndatorare, în care ţările prudente ar garanta pentru excesele celor mai vulnerabile sau mai puţin disciplinate. Este o temere legitimată de precedentul pandemic: odată deschisă cutia Pandorei, tentaţia recurgerii la datorie devine politică publică. Iar dacă împrumutul este acordat nu pentru investiţii interne cu randament economic, ci unui stat terţ aflat în război şi zguduit de scandaluri de corupţie - cum este cazul Ucrainei, atunci riscul devine dublu: financiar şi politic.

Bruxellesul argumentează cu solidaritatea strategică, dar experţii financiari citaţi de mass-media europeană văd însă o ruptură tot mai mare între retorica UE şi realitatea economică: inflaţie, stagnare industrială, scădere a competitivităţii, presiune uriaşă pe bugetele publice. Cum poate o Uniune care abia îşi susţine propriile sisteme sociale să îşi asume rambursarea unui super-credit contractat în numele altora? Cine decide? Cine răspunde? Şi mai ales: cine plăteşte?

În joc nu este doar o decizie contabilă, ci direcţia strategică a Europei pentru următoarele decenii.