Bosniile noastre

Echipa naţională de fotbal a pierdut clar în Bosnia, dar supărarea înfrângerii a fost depăşită cu mult de amărăciunea comportamentului gazdelor partidei - oficiali, jucători, spectatori - care au manifestat o agresivitate greu de înţeles pentru un meci de fotbal disputat în 2025. Evident că ne indignează situaţia, dar puţină înţelegere nu strică, mai ales că nici noi... nu am fost departe.

În anii "80 - "90, am jucat fotbal la câteva echipe, inclusiv la o formaţie din comuna natală, care evolua în Liga a 5-a. La acest nivel, disputele erau pur şi simplu crâncene; conta să ştii ceva fotbal pentru meciurile de acasă şi să fii foarte curajos pentru întâlnirile din deplasare. Nu era aşa peste tot, din fericire, dar erau 5-6 locuri care provocau groază, adevărate „Bosnii”. Dacă se putea, regulamentul permitea doar „două neprezentări”; se evitau cu grijă deplasările în două sate de unde era imposibil să pleci bătut doar la fotbal.

De altfel, am două amintiri din ambele locuri; nu o să le dau numele, pentru că am aflat că între timp oamenii au devenit mai blânzi. La un meci disputat în satul M., am respins cu capul de pe linia porţii o minge care urma să se transforme în gol şi am fost premiat, pe loc, cu o sticlă de bere, fără bere, servită direct în cap de un spectator. Încă mai am semnul. În celălalt loc, C., am jucat doar în prima repriză, am ieşit accidentat şi am urmărit partea a doua alături de un coleg din respectiva localitate. Pe final, lucrurile au dat în clocot şi în zonă au apărut nişte furci şi măciuci; coechipierii mei au fost iuţi de picior şi au reuşit să se salveze fugind cu autobuzul care ne adusese. Am fost uitat la faţa locului, iar salvarea a venit de la tatăl colegului, un domn foarte influent în zonă.

Lucrurile nu stăteau mai grozav nici la nivelul primelor două ligi; sunt celebre meciurile de la Petroşani, inclusiv din perioada în care Miron Cozma controla echipa, iar adversarii intrau pe teren îngroziţi.

Revenind la fotbalul rural, evoluam în respectiva echipă alături de unul dintre profesorii mei de la liceu. Chiar dacă ajunsese la aproape 40 de ani, era înnebunit să joace fotbal şi o făcea foarte bine. La un moment dat, descumpănit de aceste deplasări fotbalistice, l-am întrebat de ce oamenii se comportă aşa, având în vedere că unii dintre ei ne cunoşteau, ne erau colegi de şcoală sau de muncă. Cunoştea foarte bine zona; se intersectase cu mulţi elevi sau părinţi. Îmi spunea că pentru ei această notorietate, eticheta de «măciucari», reprezintă un motiv de mândrie. Sunt sate izolate şi ei îşi doresc să rămână aşa, pentru că străinii îi sperie şi îi consideră duşmani. Sunt nişte enclave încremenite în timp şi în ură şi tocmai de aceea se folosesc de sport sau de discoteci (locuri la modă în perioada respectivă în mediul rural, unde scandalurile erau frecvente) pentru a-şi manifesta intenţiile şi agresivitatea. Explicaţiile profesorului mi-au revenit în minte cu mult înainte de meciul din Bosnia, cu un an în urmă, când ne pregăteam de alegeri.

Legat de injuriile suporterilor gazdă de la meciul Bosnia - România (3-1), trebuie precizat că nici galeria noastră nu a stat cu mâinile în sân şi a provocat suficient de mult.

Despre echipa naţională, păstorită de federaţia condusă de Răzvan Burleanu şi antrenată de venerabilul Mircea Lucescu, nu mai sunt multe de spus. De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, iar în fotbalul nostru, pe model moromeţian, „a biruit lipsa”... de valoare, de caracter, de ambiţie, de orizont!