English
Mecanismele de prevenire a insolvenţei trebuie privite ca instrumente legitime de salvare a afacerilor, nu ca simple amânări ale falimentului, într-un context în care cele mai multe dintre insolvenţele din România sunt generate de dificultăţi reale, nu de fraudă, au afirmat participanţii la cea de-a XII-a ediţie a Conferinţei „Codul Insolvenţei”, organizată, luni, de ziarul BURSA în parteneriat cu Institutul Naţional de Pregătire a Profesioniştilor în Insolvenţă (INPPI) şi Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor (INPPA).
Judecătoarea Mihaela Sărăcuţ, preşedinta Secţiei a II-a civile din cadrul Curţii de Apel Cluj, a arătat: „Statisticile europene confirmă că, în România, doar 4% din insolvenţe sunt culpabile (frauduloase), ceea ce înseamnă că 96% sunt insolvenţe corecte, rezultate din probleme reale ale afacerii. Trebuie să plecăm de la această premisă în discuţiile cu legiuitorul: insolvenţa este despre dificultate, nu despre fraudă. Antreprenorii sunt adesea cele mai potrivite persoane să îşi conducă afacerile până la un punct, dar în momente de criză au nevoie de sprijinul instanţelor şi al specialiştilor pentru a redresa situaţia”.
Participanţii la conferinţă au precizat că, deşi cadrul legislativ este bine aliniat standardelor europene, problema majoră rămâne aplicarea practică şi nivelul redus de educaţie financiară în mediul antreprenorial, care limitează utilizarea eficientă a acestor mecanisme.
Cristina Ienciu Dragoş, Managing Partner la Fair Revive, a menţionat: „Cred că nu ne adresăm suficient şi nu ne uităm suficient la pacientul nostru. Cred că mediul antreprenorial din România încă suferă de o lipsă de educaţie financiară, dar cu toţii suntem responsabili pentru această educaţie financiară. Nu este doar antreprenorul, pentru că antreprenorul ştie să facă business şi trebuie să ştie să facă business, pentru că este un mecanism: odată întrerupt, vom avea cu toţii de suferit”.
În acest timp, datele statistice arată o creştere moderată, dar controlabilă, a numărului de insolvenţe, fără semnale sistemice de alarmă, însă pe fondul unor presiuni economice în creştere.
Valentina Burdescu, director Direcţia Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului (ONRC), a declarat: „O statistică actualizată la data de 17 martie, raportată la numărul de proceduri pentru care am primit fie hotărâri judecătoreşti, fie notificări de deschidere a procedurii de insolvenţă, arată că, în anul 2024, avem 7415 deschideri de procedură a insolvenţei, iar în anul 2025 avem 7781 de proceduri. Într-adevăr, este o creştere, însă nu este o creştere care să alarmeze şi nici care să ducă la anumite concluzii”.
Participanţii la conferinţă au evidenţiat şi dificultăţile concrete ale reorganizării: stigmatizarea antreprenorilor aflaţi în dificultate, izolarea acestora după intrarea în procedură, volatilitatea condiţiilor de piaţă şi limitele unor planuri de restructurare care nu reuşesc să genereze fluxuri de numerar sustenabile.
În cazul antreprenorilor care trec prin perioade de criză nu trebuie să pornim de la prezumţia de vinovăţie, este de părere Adrian Vascu, senior partner VERIDIO, care subliniază că reuşita reorganizării unei companii cu probleme are efecte benefice asupra tuturor părţilor implicate, iar această reorganizare este cu atât mai mult necesară în perioada actuală de turbulenţe globale.
Domnia sa a precizat: „Odată ajunşi în cadrul procedurii de insolvenţă, mai ales după ce au trecut sau n-au trecut de concordat, antreprenorii rămân «singuri pe lume». Furnizorii cu care erau prieteni nu-i mai cunosc, finanţatorii care îi finanţaseră până atunci nu-i mai cunosc, practicianul în insolvenţă este nou, relaţia cu justiţia este una nouă şi, oricât ar fi ei de pregătiţi, le este dificil. Antreprenorii încearcă să meargă înainte şi, de aceea, ei cumva sunt şi cei mai motivaţi să iasă din situaţia în care se află - mă refer la cei 96% care nu sunt hoţi, care au ajuns în dificultate”.
Întrebarea dacă concordatul preventiv este o soluţie reală sau doar amână falimentul nu ar trebui să existe, conform opiniei domnului Cătălin-Andrei Dascăl, preşedintele Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România (UNPIR), care menţionează: „De ce trebuie să ne punem această întrebare? Dacă un pacient merge la medic, ne întrebăm dacă să-l tratăm pentru că s-ar putea să nu dea rezultate tratamentul? Trebuie să încercăm, suntem datori să încercăm. Dacă există acest concordat sau orice altă procedură de prevenire a insolvenţei, chiar şi o procedură de insolvenţă cu reorganizare, de ce să nu încercăm să salvăm ceva? Avem o datorie faţă de compania în cauză, să încercăm. Nu facem altceva decât să-i dăm o şansă, a doua şansă, pentru că prima a plecat. Este clar că nu se va întâmpla ceva rău. Putem să avem succes sau insucces. Dacă avem insucces, ajungem în faliment. Nici falimentul nu trebuie privit ca o dramă majoră, pentru că în spatele acelei companii, dacă există active, ele vor fi vândute, vor avea în continuare o utilitate economică. Un alt investitor fie îi va schimba destinaţia, fie îi va continua destinaţia, dar ea va funcţiona, nu va dispărea”.
Concordatul preventiv poate fi o soluţie reală de restructurare doar dacă este aplicat rapid, nu pentru companii care ajung în situaţii dificile şi care încep să aibă executări silite, a spus Adrian Lotrean, CEO al Infinexa.
Domnia sa a menţionat: „Istoria arată că, pentru a avea restructurări de succes, trebuie să ne uităm la nevoile business-ului; nu cadrul este esenţa pentru ca o restructurare să fie de succes. Istoric am mai constatat că nu există restructurare fără finanţare; foarte puţine cazuri de restructurare pot fi făcute fără ca să existe finanţare suplimentară. Cel mai adesea în procedurile de insolvenţă asistăm la situaţii în care debitorul îşi finanţează restructurarea prin neplata obligaţiilor la bugetul de stat, deoarece accesul la finanţări bancare sau de la furnizori este extrem de limitat în starea de dificultate. De aceea, mulţi acumulează datorii la stat în această perioadă. Dacă dificultatea este adresată din timp, şansa de a găsi un finanţator, inclusiv bănci, este mult mai mare. Un debitor are, de obicei, o singură şansă să se restructureze fără a atrage deprecierea finanţării bancare”.
Chiar dacă o companie are şanse reale de redresare, de multe ori se observă că modelul de afaceri este afectat într-un mod profund, iar capacitatea de generare a fluxurilor de numerar este insuficientă pentru susţinerea unui plan de restructurare, a spus Florin Dragomir, Asociat Coordonator în cadrul Sierra Quadrant.
„De aici provin şi atât de multe acuzaţii că planul de concordat este mai mult un instrument de amânare a obligaţiilor decât un mecanism de redresare”, a arătat Florin Dragomir.
Referindu-se la companiile care activează în domeniul agricol, Valentin Drăgoi, Managing Partner în cadrul DT Lawyers, a spus că recuperarea creanţelor nu începe la data insolvenţei, ci la data semnării contractelor.
„De multe ori, în practică, observăm gaj general evaluat substanţial, care nu prezintă relevanţă, pentru că, după data deschiderii procedurilor de insolvenţă, acest gaj general se subţiază. De aceea, protecţia creditorilor nu începe odată cu deschiderea procedurii, ci înainte, iar primul reper pe care trebuie să-l luăm în calcul sunt exact mecanismele contractuale pe care le alegem”, a declarat Valentin Drăgoi.
Potrivit specialiştilor în insolvenţă participanţi la Conferinţa „Codul Insolvenţei”, succesul restructurării depinde nu doar de proceduri, ci şi de intervenţii timpurii, de calitatea mecanismelor contractuale şi de responsabilitatea tuturor actorilor implicaţi, de la creditori şi practicieni, până la instanţe şi antreprenori. În acest cadru, insolvenţa este redefinită ca un instrument de ajustare economică, iar falimentul, deşi ultimă soluţie, rămâne parte a unui circuit în care activele continuă să producă valoare.
Euro
Dolar SUA
Franc elveţian
Liră sterlină
Gram de aur
