CORESPONDENŢĂ DIN SPANIA Barcelona - Taragona, suveranism cu gust de cremă catalană

Cum suveranismul a revenit puternic prin cancelariile europene şi pe agenda oamenilor simpli - fie cultural, economic sau alimentat de TikTok şi de resentimente istorice - am zis să descalec puţin şi eu prin tărâmuri unde ideea are rădăcini adânci şi nervi inflamaţi: în Catalonia, acea provincie încăpăţânată a Spaniei care visează statal la umbra Pirineilor şi a portului din Barcelona. Cum traseul stabilit în a doua parte a călătoriei de Hello Holidays (circuit Hello Premium Tours) era clar: Girona - Barcelona - Tarragona, un fel de axă simbolică a identităţii catalane, ca să înţeleg nu doar istoria, ci şi mirosul zilei de azi, m-am pierdut, după posibilităţi, pe străduţe, prin pieţe şi prin parcuri. Un lucru e clar, miroase interesant: a pasiune istorică şi a revoltă civică împletită cu o senzaţie de greaţă electorală. De reţinut, toţi separatiştii sunt suveranişti, dar nu toţi suveraniştii sunt separatişti.

• Barcelona - inima fierbinte

Pe lângă Girona am trecut în viteză, nu am multe de spus, dar cum am intrat în Barcelona am simţit pentru prima dată acel freamăt specific catalan: nu e furie, nu e disperare, ci o formă de mândrie tăcută şi tensionată, ca o melodie flamenco dansată în surdină.

Localnicii nu vorbesc despre independenţă cu voce tare, dar în librării rafturile sunt pline cu titluri precum ”Història de Catalunya”, ”El dret a decidir” sau ”La República que no fue”. Se simte că e un oraş care-a votat „da” în 2017 şi care încă mai păstrează afişe de campanie ca pe nişte relicve (Regiunea şi-a declarat independenţa faţă de Spania în Parlamentul din Catalonia, pe fondul unei crize constituţionale cauzată de problema referendumului pentru independenţă din 2017. Acest Referendum a fost declarat neconstituţional, ilegal şi a ridicat mari suspiciuni cu privire la corectitudinea lui, nefiind verificat de nicio organizaţie independentă. Odată ce parlamentul Catalan a declarat independenţa faţă de Spania, l-a si suspendat instantaneu. A doua zi, Senatul Spaniol a declanşat Articolul 155 din Constituţia spaniolă din 1978, iar prim-ministrul de atunci a dizolvat Parlamentul Cataloniei, a demis Consiliul Executiv din Catalonia şi a convocat alegeri regionale anticipate). Povestea independenţei Cataloniei este însă mult, mult mai veche, dar nu intrăm în amănunte istorice.

În Barcelona lucrurile sunt complexe. Capitala Cataloniei este un paradox viu: cosmopolită, deschisă, dar şi radicalizată pe alocuri. E oraşul în care poţi trece de la o expoziţie Gaudí direct într-un protest cu steaguri galbene şi roşii, fără să clipeşti. Balcoanele sunt pline de mesaje, împotriva politicienilor, împotriva turiştilor, în favoarea unor echipe de fotbal sau cu declaraţii de dragoste. Aici, istoria suveranismului e mai puţin romantică şi mai mult pragmatică. Cu un PIB peste media Spaniei, mulţi catalani au sentimentul că „noi dăm mai mult decât primim” şi de aici încep toate: frustrările, revendicările, şi, mai nou... ironiile. Fripţi cu supa a la Madrid - fie ea sub formă de legi, sancţiuni, sau articole din Constituţie - catalanii suflă acum şi în iaurt. Vorbesc despre autonomie cu rezervă, despre autodeterminare cu nuanţe. Nu mai strigă „independència!” pe la fiecare colţ de stradă, dar nici nu renunţă la idee. O ţin la foc mic, ca pe o crema catalană - dulce, dar cu crustă tare deasupra.

• Suveranistul mioritic de la Sagrada Familia

Am întâlnit şi români. Parafraza ar fi trebuit să conţină şi cuvântul fericiţi, dar nu păreau. Cu suveranistul dâmboviţean încrâncenat m-am intersectat la Sagrada Familia. O doamnă de la pază ne-a auzit vorbind şi ne-a abordat în limba noastră maternă, întrebând unde este steguleţul pe care ghidul îl purta ca să îl reperăm. Cineva a glumit şi a spus că poate s-a furat, având în vedere ”fauna” care roia în jurul celebrei catedrale. Răspunsul a venit mai sec decât un vin din zonă: ”S-a furat şi ăsta, că ţara ne-aţi furat-o voi!”. Nu era cazul să răspund, doamna era pe o poziţie de forţă în acel loc şi părea foarte dispusă să ne arate, nouă hoţilor din ţară, cine deţine puterea, măcar la poarta de la Sagrada Familia.

• Tarragona - istoria profundă

În Tarragona, oraş roman şi romanţat, cu amfiteatru la malul mării şi coline împădurite, suveranismul pare să fi luat o pauză de la politică şi să fi intrat în muzeu. Dar nu trebuie să te laşi păcălit. Sub aparenţa calmă, identitatea catalană e la fel de prezentă: în limba din şcoli, în festivalele locale, în steagurile arborate pe balcoane. Nu cu furie, ci cu o tenacitate moştenită.

Catalonia nu mai urlă ca în 2017, dar nici nu tace. Trăieşte într-un echilibru precar între apartenenţă şi respingere, între istorie şi modernitate. Dacă suveranismul european e o mâncare politică reîncălzită, atunci în Catalonia e o reţetă locală cu gust complex: dulce, amar, condimentat. Iar călătorul, ca mine, rămâne undeva între curiozitate şi respect, cu o întrebare rostită în gând: ”Unde se termină iubirea de identitate şi unde începe politica rupturii?”

Până când avem răspunsul, merită să bem un vermut local, să ascultăm un grup de pensionari care joacă domino şi bârfesc lumea în catalană şi să recitim o propoziţie prezentă pe zidurile din zonă, dar şi în bannerele galeriilor de fotbal din Catalonia: „Som i serem” - Suntem şi vom fi.