După douăzeci de ani şi un trilion de euro, tranziţia verde nu a redus dependenţa Europei de importurile energetice

Tot mai multe tancuri petroliere şi de GNL au început să fie "deturnate" pe oceanele lumii. În Atlantic este vorba mai ales de tancurile GNL cu direcţia iniţială Europa, care primesc noi ordine de drum către Asia, unde preţurile oferite sunt mai mari.

Cotidianul elveţian Neue Zurcher Zeitung a scris încă de la mijlocul lunii trecute că "au început războaiele ofertelor pentru GNL", în condiţiile în care sezonul de refacere a depozitelor de gaze din Europa începe de la un nivel extrem de redus.

Deoarece cantităţile de gaze redirecţionate către Asia nu sunt suficiente pentru acoperirea golului lăsat de închiderea Strâmtorii Ormuz, analiştii de la Morgan Stanley au precizat recent că majoritatea economiilor de acolo vor redeschide centralele pe cărbune pentru a înlocui capacităţile din centralele pe gaze naturale.

În timp ce tancurile GNL sunt redirecţionate către Asia, premierul Italiei a plecat de urgenţă în Golf pentru a încheia noi contracte de furnizare a gazelor.

Semnalul este clar. "Italia semnează propriile acorduri privind gazele din Golf. Este cel mai clar semn că Europa nu are o strategie energetică şi fiecare ţară este pe cont propriu", scrie traderul Jack Prandelli pe contul său de Twitter.

Mai mult, în timp ce statele europene se confruntă cu probleme tot mai grave în sistemul energetic, autorităţile de la Bruxelles menţin planul de aplicare a reglementărilor referitoare la emisiile de metan din lanţurile de aprovizionare de la furnizorii externi.

Bloomberg arată că reglementările europene prevăd amenzi de până la 20% din cifra de afaceri anuală a unei companii pentru importurile care depăşesc un anumit prag de intensitate a emisiilor de metan.

Furnizorii de GNL din SUA şi Qatar au avertizat autorităţile europene, cu multe luni înainte de începerea noului război din Golf, că nu pot aplica cerinţele din cauza costurilor extrem de ridicate şi a lipsei informaţiilor necesare şi au ameninţat cu oprirea livrărilor dacă se menţin amenzile.

Acum autorităţile german cer relaxarea acestor reglementări, deoarece "riscă să împiedice achiziţii cruciale de GNL", după cum mai scrie Bloomberg.

De ce a ajuns Europa în această situaţie dezastruoasă? Din cauza politicilor energetice nerealiste, care au fost concentrate pe obţinerea energiei electrice din surse regenerabile şi a fost ignorată complet structura consumului total de energie.

La două decenii de la primele angajamente asumate şi după investiţii estimate la 1.000 de miliarde de euro în surse regenerabile, Uniunea Europeană importă astăzi aproximativ 60% din energia sa, nivel apropiat de cel existent în 2004 (vezi graficul 1).

Conform datelor de la Eurostat, dependenţa totală de importurile de energie a fost de 57,2% în 2024, în timp ce în 2004 a fost de 56,9%. În acelaşi interval de timp, dependenţa de importurile de petrol a înregistrat o medie de circa 95%, iar dependenţa de importurile de gaze a crescut până la 85%, de la 66,8%.

O analiză de la Euractiv, sub titlul "Iluzia energetică a Europei", arată că s-a ajuns aici în ciuda creşterii accentuate a capacităţilor electrice din surse regenerabile: "problema este structurală, deoarece Europa şi-a transformat furnizarea de energie electrică mult mai rapid decât şi-a electrificat economia".

"Prioritatea principală a guvernelor ar trebui să fie creşterea ratei de electrificare a economiei europene", a avertizat Ben McWilliams, analist în cadrul Institutului Bruegel.

În opinia sa, electrificarea este veriga lipsă din Green Deal, care astfel este doar un program de "înverzire" a producţiei de electricitate, fără să fie şi un program de securitate energetică reală.

Euractiv subliniază că o mare parte din consumul energetic european rămâne în afara reţelei electrice, în condiţiile în care majoritatea maşinilor funcţionează cu benzină şi motorină, locuinţele sunt încălzite cu gaze, iar industria grea foloseşte combustibili fosili nu doar pentru energie, ci şi ca materie primă.

Tot datele de la Eurostat arată adevărata dimensiune a problemei. Rata de electrificare pentru consumul final din UE a fost de 22,9% în 2023, faţă de 21,1% în 2004, în condiţiile în care rata de electrificare pentru sectorul transporturilor a fost de 2,2% în 2024, de 25,9% pentru gospodăriile populaţiei şi de circa 33% pentru industrie (vezi graficul 2).

Rata de electrificare a unui sector economic se determină prin raportarea consumului final de energie electrică la consumul total de energie din sectorul respectiv.

Gradul redus de electrificare a transporturilor este determinat mai ales de nivelul din transportul rutier, de 0,52%, în condiţiile în care rata electrificării în transportul feroviar este de circa 80%.

Diferenţele sunt foarte mari nu doar intre sectoarele economice din UE, ci şi între ţările din Uniune, ceea ce arată că nu este recomandată forţarea unui calendar unic de tranziţie către energia verde.

Astfel, rata electrificării pentru consumul final din România a fost de 15,3% în 2023, după ce a atins un maxim de 17,1% în 2015, în condiţiile în care rata electrificării transporturilor a fost de circa 1% în 2023, pe fondul unei rate de 0,31% în transportul rutier şi de 33,9% în transportul feroviar, în scădere semnificativă faţă de maximul de 52,9%, înregistrat în 2005.

Creşterea semnificativă a ratei de electrificare în UE este puţin probabilă pe termen mediu, pe fondul creşterii puternice a deficitelor de aprovizionare la nivel global cu materiale critice precum aluminiul sau cuprul, pe fondul opririi unor importante capacităţi de producţie din Golf, din Africa sau America de Sud, inclusiv ca urmare a preţurilor extrem de ridicate ale energiei.

Mai mult, extinderea şi creşterea gradului de rezilienţă al reţelelor electrice din Europa este încetinită semnificativ şi de extinderea crizei de pe piaţa transformatoarelor, unde amânarea pe termen lung a unor livrării afectează inclusiv construirea centrelor de date din SUA.

Datele preluate de Euractiv mai arată că Europa şi-a redus propria producţie internă de gaze naturale la un sfert din nivelul din 1996, iar producţia de petrol la aproximativ o treime din cea din 2004. Aceste reduceri nu au fost doar o consecinţă a epuizării resurselor, ci au reprezentat, în primul rând, alegeri politice.

În aceste condiţii, Europa şi-a redus propria ofertă mai repede decât şi-a redus cererea, deficitul a fost acoperit de importuri şi a devenit structural.

Avertismentul recent al comisarului european pentru energie Dan Joergensen, conform căruia Europa trebuie să se pregătească pentru un şoc energetic de durată, arată că renunţarea le producţia internă de hidrocarburi înainte de a avea alternative a fost o mare greşeală.

În acelaşi timp, realismul Green Deal nu poate fi evaluat doar prin prisma emisiilor reduse sau a procentului de electricitate regenerabilă, ci şi prin prisma securităţii energetice reale, un obiectiv care pare să fie tot mai îndepărtat pentru economiile europene.

Warwick Powell, profesor asociat la Queensland University of Technology (QUT) din Australia, subliniază în cartea sa "Thermoeconomics in a Time of Monsters" că energia este adevărata monedă a puterii, deoarece "economiile sunt sisteme metabolice deschise aflate într-o luptă permanentă împotriva entropiei".

Profesorul de la QUT arată că fluxul, calitatea şi surplusul de energie reprezintă principalul motor al prosperităţii, în condiţiile în care "energia este resursa supremă şi, prin urmare, reprezintă restricţia fundamentală pentru toate procesele economice şi sociale".

Mai mult, fără menţinerea unui surplus energetic consistent nu poate fi susţinută complexitatea societăţilor actuale, iar reducerea surplusului energetic va conduce decăderea instituţională, conflicte geopolitice şi la apariţia bulelor financiare.

Pentru Powell, manifestarea simultană a crizelor economice, politice, informaţionale şi geopolitice actuale arată că acestea nu sunt fenomene separate, ci expresii interconectate ale unui proces fundamental: lupta pentru menţinerea sau recâştigarea suveranităţii energetice, pe măsură ce "vechea ordine energetică se degradează şi una nouă se luptă să apară".

Implicaţiile concluziei sale sunt deosebit de grave pentru economiile europene: "Suveranitatea energetică nu este opţională, ci existenţială, iar naţiunile care îşi construiesc cu succes capacitatea negentropică vor fi mai bine poziţionate pentru viitor".

Alternativa este reprezentată de creşterea dependenţelor externe şi a eliminării mecanismelor elementare de apărare împotriva coerciţiei economice, care vor amplifica fragilitatea sistemelor energetice şi economice, cu efecte grave pe termen mediu şi lung asupra coeziunii şi stabilităţii sociale.